ultima baricadă

din păcate în linii mari niciuna nu te iartă

dacă mai iubeşti pe cineva după,

toate se cred sfârşitul

revelaţia

Golgota

ultima baricadă entuziastă 

timbrul sau plasturele pentru orice,

mai încolo ar putea să ciugulească

din palmă nişte fulgi

oarecum spăşite pe urmele tale cu prapurii

aceloraşi după-amiezi

cu legătura de chei şi întrebarea

cine a trădat primul,

din păcate sau din fericire căsnicia

e o mânăstire de maici

aproape identice

unde iubirea stă la loc de cinste uşor neatinsă,

dar totuşi, se mai petrec unele minuni

după multă arşiţă şi sleire

dacă omul

mai are un pic de teamă de Dumnezeu.

new year day

pentru că e simplu să scrii pe blog şi a început să îmi placă, până la prima furtună solară care va şterge totul din servere o melodie veche de 30 de ani compusă de ultima mea trupă de suflet

I will begin again!

după Chevrolet

Pe la 3 m-a sunat cineva de câteva ori dar telefonul fiind uitat în cojoc la parter l-am auzit ca prin vis. Gândindu-mă să nu fie cumva F care trebuia să vină în oraş şi să îmi livreze vreo două butelci de vin din acela de la mama lui, m-am deplasat greoi şi voluminos până la haină şi am sunat înapoi. Ionuţ, zice la capătul celălalt, puteţi să veniţi la cinci să luaţi Chevroletul. Am reuşit să terminăm reparaţia. În următoarea oră şi jumate m-am tot învărtit prin casă, am pus pe foc şi am mai dat câteva telefoane să caut un şofer care să vină cu mine să luăm maşina, dar nu am rezolvat nimic. Nimeni nu mi-a răspuns, F a sunat şi a spus cu un soi de spleen că nu prea ar mai veni, aşa că m-am hotărât să îmi iau inima în dinţi şi să traversez oraşul înzăpezit cu autobuzul. Am plecat cam tărziu, aşa că m-am grăbit prin zăpada scârţâitoare până la staţie, ştiind că trebuie să iau un anume autobuz, care s-a dovedit a fi în cele din urmă doiul pentru a fi debarcat în vecinătatea serviceului.

M-am aşezat în partea din spate a autobuzului rămânând în spatele meu doar două scaune din plastic albastre. Autobuzele din ziua de azi par a fi mai prietenoase cu oamenii, îţi dau o impresie de oraş modern măcar pe dinăuntru, totuşi, lumina de neon are un aer zgârcit, uşor insalubru şi când mă gândeam eu la toate acestea urcă drept prin faţa mea doi marocani  oarecum atipici, cu haine fistichii din bumbac îmblănite dedesubt, deux pieces. Prima mea reacţie a fost să mă rog smerit în sinea mea să nu pută prea tare fiindcă s-au înghesuit râzând drept în spatele meu. Au plătit taxatoarei. Erau un băiat şi o fată cam la 13-14 ani care vorbeau un dialect stâlcit de română cu ţigănească probabil şi cu unele exclamaţii de genul certo sau aşa ceva în italiană. Spre norocul meu nu miroseau deocamdată. Aşa că mi-am luat gândul de la ei până când autobuzul a cârmit prin faţa mallului cu faţada lui sobră din calcar chinezesc şi l-am auzit pe băiat spunând cu un gen de regret: câţi bani se pot face în locul ăsta! Dar nu m-am prins din prima, pentru că după vreo cinci minute când am trecut prin faţă la shoping city l-am auzit repetându-mi iarăşi în ureche: câţi bani se pot face în locul ăsta! Aşa o fi, mi-am zis, că doar se fac, parcarea e plină. Ba îmi spunea altul mai ieri că în România nivelul deşeurilor menajere a crescut cu 6 la sută ceea ce în mod logic înseamnă creştere economică. Dumnezeu să-i mai înţeleagă.

Pe urmă a început să miroasă a salam, m-am foit un pic nemulţumit dar ce să fac, nu mai era mult de mers. Pe urmă băiatul se ridică şi se postează lângă uşă şi începe să o ia la mişto pe fată că a umplut autobuzul cu parfum de salam. Fa sexuato îi spune, ea îl face poponar, el alunecă pe pardoseala cauciucată şi ea revine râzând la opinia că sigur e poponar. Mă uit la el la părul care i se iţeşte pe sub clopul de bumbac, ca spicul negru şi lăsat să crească lung la spate aşijderea la  perciunii evazaţi, faţa smeadă şi nu sesizez nimic nobil sau sau strălucitor în privire. Îmi dă impresia unei încâlceli.

Dar trebuie să cobor. Iau în căuşul cotului sticla de şampanie pregătită pentru Ionuţ ca pe o armă la defilare şi încep să crănţăn cu bocancii zăpada tot mai hotărât fiindcă ceasul e deja cinci şi un sfert.

psalm

de ceva vreme mă agit mai la adâncime

să povestesc soarelui aspru

şi câtorva umbre cu unghiile fine

prin subsoluri,

terase, lungit în pat şi chiar în singurătatea

cea mai bicisnică

despre momentele mele pasagere printr-o viaţă

care se presupune că e doar una

şi, după fiecare succes înţeleg că de fapt

ceea ce era de spus a rămas

agăţat în vocea mea de un fir invizibil,

ce să fac, asta e soarta celor care au văzut

şi pe urmă trebuie să trăiască totul

cu fatalitatea mântuirii,

am scris atâtea poeme, psalmi, o să mai scriu

sau mă voi opri brusc,

dar tot ce am învăţat nu e decât să vorbesc

cu îngerul

iar eu sunt un om pragmatic, credeţi-mă,

îngerul există este acum de faţă

e adevărat,

este oglinda aşezată pe valuri, urechea

care cântăreşte calea,

poate odată ştiinţa va da şi de el

şi-mi spun

o să mai fim puţin cu mâna afundată în buzunare

scotocind după ceva mărunt,

o să ne mai vedem de vreo câteva ori şi cine ştie

poate doar ne vom visa, hăituindu-ne,

se va alege de viaţa noastră cel mult o frază

la un cocteil

ori într-o carte transpirată de praf
vom fi omniprezenţi, ca de la sine înţeleşi

şi nu-mi rămâne decât să trăiesc cu resemnarea

pe undeva fericită,

cu nădejdea aş spune,

că lumea nu va cădea prin mine.

evanghelia după Orinocco

pe malul râului Orinocco este un loc neted, curat

despre care se va şti

final

doar din cuvintele mele,

de acolo a şi plecat ultima mea scrisoare

ultimul îndemn la umanitate

ultima oară spuneam că

vieţiuesc fără posesia mea după fiecare

discuţie cu înaripatele,

uneori vâslesc încruntat în asceza după-amiezelor

apoi desenez

cu un os de peşte pe nisipul aurifer şi cald

foamea, setea şi alte lucruri precum cruzimea felinei, dorul,

apa e de smarald

şi de fiecare dată o iau de la capăt,

de fiecare dată când soarele izbucneşte din spatele lunii

reuşesc să urnesc bolovanul ce-mi striveşte pieptul,

acolo unde sunt plecat ţara este plină de mâini strânse

e un cuib al iubirii de la distanţă

nimeni nu a trădat

cuvintele sunt noi şi umede iar ochii pregătiţi de sărutări.

le feuilles mortes

Oh, je voudais tant que tu te souviennes
Des jours heureux où nous étions amis
En ce temps-là la vie était plus belle
Et le soleil plus brûlant qu'aujourd'hui.

Les feuilles mortes se ramassent à la pelle
Tu vois, je n'ai pas oublié
Les feuilles mortes se ramassent à la pelle
Les souvenirs et les regrets aussi.

Et le vent du Nord les emporte,
Dans la nuit froide de l'oubli.
Tu vois je n'ai pas oublié,
La chanson que tu me chantais...

Les feuilles mortes se ramassent à la pelle
Les souvenirs et les regrets aussi,
Mais mon amour silencieux et fidèle
Sourit toujours et remercie la vie.

Je t'aimais tant, tu étais si jolie,
Comment veux-tu que je t'oublie?
En ce temps-là la vie était plus belle
Et le soleil plus brûlant qu'aujourd'hui.

Tu étais ma plus douce amie
Mais je n'ai que faire des regrets.
Et la chanson que tu chantais,
Toujours, toujours je l'entendrai.

C'est une chanson qui nous ressemble,
Toi tu m'aimais, moi je t'aimais
Et nous vivions, tous deux ensemble,
Toi qui m'aimais, moi qui t'aimais.

Mais la vie sépare ceux qui s'aiment,
Tout doucement, sans faire de bruit
Et la mer efface sur le sable
Les pas des amants désunis.

C'est une chanson qui nous ressemble,
Toi tu m'aimais et je t'aimais
Et nous vivions tous deux ensemble,
Toi qui m'aimais, moi qui t'aimais.

Mais la vie sépare ceux qui s'aiment,
Tout doucement, sans faire de bruit
Et la mer efface sur le sable
Les pas des amants désunis.

4 aprilie

nu orice casă este potrivită pentru o faţă de masă

în carouri o vază cu trei narcise

o cafetieră şi un fum de ţigară urcător aşijderea timpului

care muşcă

în timp ce alţii susţin că zboară.

apoi mai este loc în peisaj lângă lună pentru o cană

cu lichid fierbinte

fiindcă la următoarea staţie ea aşteaptă emoţionată

pe un peron

cu o pălărie cu borurile moi şi ondulate

ca un judecător pensionat aflat în vacanţă.

nu orice casă de bilete are tavanul alb patul negru

în genere turistul cu picioarele umflate este puţin bun

puţin sarcastic

recunoscător sieşi ori ticsit de regrete şi poate lumina

nu e decât o consecinţă a celorlalte.

de aceea consider că se poate face un pic de neîntinare

pentru vaza vorbitoare felia de pâine  şi borcanul cu miere.

la taifas cu îngerul

nimeni nu te mai vrea nimeni

nu doreşte

să se aplece

să te culeagă

ca pe un măr pădureţ rostogolit

pe alee,

lovit fiindcă

aşa a fost să fie, aşa a fost planul tău

de zbor,

desigur

un râset schiţat e la îndemână

e o draperie

după care se poate împinge uşor

gunoiul

când soarele aspru străluceşte,

în zilele noastre

tristeţea

nu mai e un răgaz,

un stigmat fericit, o mamă, precum

nimic nu mai e ce a fost

şi cafeniul vânăt din ochi seamănă perfect

cu păcatul

în gând

nimeni nu mai are curajul să fie curat

sau generos,

şi-atunci, în fine,

te rogi,

vorbeşti cu îngerul tău cu amprentele tale
în aramaică,

te botezi iar,

abia atunci vine o linişte

grea

care ţiuie fin

de parcă zâmbetul tău

ar sta sigilat şi confortabil într-o castană .

lecturi gaudeamus

"îngerul a strigat"

Gestul de azi a lui Adrian Sobaru în ajunul Crăciunului în perioada de rememorare a revoluţiei române este unul exemplar şi aproape mitologic.

Imaginile cu Adrian prin Veneţia zâmbind cu un aparat de fotografiat în mână şi cele cu plonjeul în gol, sper că au făcut înconjurul lumii, doar acest gest singular este suficient pentru a mărturisi că nu putem fi completamente înfrânţi.

Pentru mine gestul de azi este un prilej de mare speranţă, îmi dă încredere că nu au dispărut de tot sfinţii.

Şi apoi tot în această seară imaginile revoluţiei, şi înţeleg că sunt legat ombilicat până la moarte cu destinul sfâşiat, trist şi încă neelucidat al acestui neam.

Cine a trăit revoluţia, acea lovitură de stat estompată de vacarmul entuziasmului şi al fricii orgasmice, cine a strigat libertate sau acel slogan mistic vom muri şi vom fi liberi nu se va putea despărţi de acest destin.

Ar trebui să ne amintim azi că suntem români şi să înţelegem odată că circumscrierea unei naţiuni este o apartenenţă la nişte valori şi o limbă nu la o rasă sau etnie. Revendicarea naţionalistă a etniei ori rasei a eşuat la începutul secolului 20. America este un amalgam de comunităţi religii rase şi altele şi totuşi se coagulează de la părinţiii fondatori încoace pe bazele valorilor şi limbii. India, o altă mare naţiune a înţeles de milenii acelaşi lucru, probabil în mod instinctiv.

Toată lipsa hotărâre de trasare a unor repere valorice, dezbinare, hoţia, nu sunt decât fumul care ne împiedică să vedem să fim ceea ce am fost, să ne afirmăm fiinţa, să ne câştigăm respectul de sine.

Şi mă întorc la Adrian, la chipul său de haiduc hieratic care îşi iubeşte copiii, la intransigenţa la rău care străbate din spatele ochilor şi pomeţilor. Mă bucur că nu a murit. Este nevoie de el.

22 decembrie 2010

Ca să nu uit, nu de-altceva, pentru ca atunci când mă voi pensiona de tot din vârsta prezentă să pot reciti completamente golit de substanţă aceste rânduri şi chiar aceste trăiri cum am privit după-amiază o mână de fotografii alb-negru cu un copil care locuit în viaţa mea, o să spun doar două lucruri despre ziua de azi. Doar două firmituri din povestea lui Hansel şi Gretel

1. Am luat masa cu Daniel şi mi-a citit din viitorul lui volum de poezie primul după 14 ani cu adevărat nou, mi-a recitat zeci de poezii cu o intonaţie caldă, vioaie, pe alocuri cu un soi de amăreală maiestuoasă. A citit şi nu se mai oprea şi mă întreba mai rezişti mon cher? Şi, recunosc că poezia nu e o poveste de seară ci o cutie de bomboane de ciocolată. Pot să spun cu mâna pe inimă că am fost răsfăţat prieteneşte şi poeticeşte. Un regal ca o transmisiune de la gură la ureche. Multe poezii cu rimă, în care mortea dansează pe masă. Epitaful mi-a plăcut mult.
2. M-am spovedit şi preotul a povestit din tinereţea lui, despre cum a fost chemat, de visul din biserica în care un copil dormea şi când s-a trezit i-a spus că se numeşte Luca şi că va face 5 ani de militărie, pentru ca pe urmă să fie chemat de dumnezeu. Lucruri care se sting în propria lui memorie, încet, mocnit şi totuşi le dă mai departe. La plecare i-am cerut binecuvântare să scriu, pentru că totuşi am simţit că omul care m-a îndemnat să fac lucrul acesta mi-a răspuns la o întrebare anterioară răspunsului.

Vreau

Mai este ceva ambiţie oarbă cuibărită în mine, un fel de bărbăţie de om sărac ceva misterios care mă împinge să ridic un bolovan mare atunci când dau cu ochii de el, sau câteodată, când trec pe lângă un bâlci mă îndeamnă să dau cu pumnul în mingea aceea care se ridică şi acul cântarului indică nu ştiu câte kilograme forţă. Mi-amintesc, în armată cum aruncam cu sete grenada de instrucţie de faţă cu înfrigurata mea audienţă formată din câţiva colegi de pluton în mantale vernil care urmăreau aproape fără să înţeleagă traiectoria imensă descrisă prin aer de pata aceea mică şi neagră. Acum, ca să fiu sincer trebuie să spun că acelaşi lucru păţesc şi cu poezia sau altele, de fapt chiar aici voiam să ajung, dar pentru că mai mereu sunt indecis las această ambiţie oarbă să se răsfire ca o palmă deschisă şi nu ca un pumn. În realitate, cred că amândouă direcţiile cresc ca nişte crengi ale aceluiaşi copac. Vreau să fiu tot mai bun şi în acelaşi timp vreau imperios să nu mai fiu deloc.

la un moment dat

era păpuşică, acum e băieţel

frumuseţea unei femei

frumuseţea unei femei e un pod rustic

şi totodată rafinat

între sărăcia extremă şi faimă

sau bani,

e un bilet de intrare la spectacol,

un har

o marfă uşor de schimbat,

deşi se toceşte la fel ca memoria

libidoul

sau spiritul speculativ,

deşi este încărcată de lestul a tot felul

de priviri,

e o haină

din interiorul căreia poţi să muşti

şi să regreţi mai târziu,

frumuseţea unei femei seamănă pe undeva

cu rugăciunea

poate ajunge foarte repede acolo sus

în saloanele albe,

poate reformula,

poate fi crezută sau iertată

dar poate fi şi o o cană plină ochi cu iad
pe pieptul ei ori pe masă.

Preziceri

Mâine o să înot prin zăpadă de la o agenţie la alta

cu facturierul chitanţierul şi un contract  în servieta gri şobolan,

voi înainta

cu unele speranţe

şi o cuşmă cu urechile pleoştite pe cap,

Îmi voi răsuci torsul uşor de la bază, la fiecare pas,

asemenea unui carnasier mare

care nu vrea să se facă de râs tocmai

în ajunul Crăciunului,

Mă voi încadra în peisajul rece între rugăciunea de dimineaţă

şi cea de seară, voi trece pe la bancă,

voi mai plăti din datorii, voi cumpăra o pâine albă feliată

perfectă pentru toaster,

Seara va trebui să aranjez o vizită la spital cu băiatul cel mic

pentru a i se administra antibioticul

pe urmă o să-i scoată branula, acasă voi turna iaurtul pe gât,

voi deschide laptopul să văd dacă am primit vreun mesaj

cu parfum de scrisoare,

La sfârşitul zilei, dacă nu va fi ceva neprevăzut voi urmări jarul,

voi umple centrala cu lemne până sus,

mă voi cuibări în patul din lemn cu sentimentul că am un salvator

şi nu sînt total singur dacă mă hotărăsc să merg mai departe.

mişcările poeziei

Ritualul poetizării se regăseşte şi în cărţi care par că sunt la mare distanţă de tradiţia poetică. Este şi cazul volumului abel şi eu (editura Brumar) al lui Dan Cristian Iordache: ”am dormit bine duminica asta/ pe salteaua din iarbă de mare/ am traversat sarcofage adânci/ până la mumia din mine”(„primii oameni”, p 77). Jocul între detalii banale şi perspectivă universală reuşeşte să fie un motor puternic în integrarea poetică a cotidianului.


Răzvan Ţupa

Uitarea

Numele autorului este primul care se şterge

urmat ascultător de titlu, intrigă,

concluzia sfâşietoare, întregul roman

devine o carte pe care nu ai citit-o în veci juri

că nici nu ai auzit de ea,

tot astfel, una câte una, amintirile pe care le adăposteşti

decid să se retragă spre emisfera sudică a creierului,

într-un mic sat pescăresc unde nu sunt telefoane.

Cu mult înainte ai sărutat de adio numele celor 9 muze

şi ai privit îngăduitor cum o ecuaţie la pătrat îşi face valiza

deşi chiar acum mai memorezi încă ordinea planetelor,

altceva neştiut alunecă, aerul unei flori probabil,

adresa unui unchi, capitala Paraguayului.

orice ar fi, te lupţi să-ţi aminteşti,

nu e nici o linişte în vârful limbii tale,

nici un curios prin vreun colţ obscur al splinei.

Pluteşti în jos pe înegritul râu mitogic

al cărui nume începe cu L pe cât îţi aminteşti

de bună seamă eşti pe cale să uiţi unde îi vei întâlni pe cei care

au reuşit să uite înotul sau mersul pe bicicletă,

De aceea nu se mai miră nimeni când te ridici la mijlocul nopţii

să cauţi data unei bătălii celebre într-o carte despre războaie,

Nu e nici o mirare când pe fereastră luna pare să fi evadat

dintr-un poem de dragoste ştiut odinioară pe de rost.

Billy Collins

Morţii

Se spune că morţii întotdeauna privesc în jos, spre noi,

în timp ce ne punem pantofii sau pregătim sandwişul,

se uită la noi prin podeaua de sticlă a bărcilor din ceruri,

vâslesc încet în drum spre eternitate.

ei privesc acoperişurile capurilor noastre cum se mişcă dedesubt,

şi când ne lungim pe un câmp sau o canapea,

anesteziaţi poate de zumzetul unei lungi după-amiezi,

ei cred că noi privim înapoi spre ei,

ceea ce îi motivează să ridice iar vâslele şi să le coboare tăcut

şi să aştepte, ca nişte părinţi, să închidem ochii.

Billy Collins

Levana

avea dreptate levana poezia

este pentru omul singur este pentru o lume

foarte mică

adunată într-o cameră goală

cu oblon

fără uşă

dar cu ieşirea

ca o lecţie de zbor dirijată de la pupitrul

orchestrei

de un nevoiaş rupt în coate

căzut în genunchi

aparent

pe moarte

dar totuşi fredonând asemenea strămoşilor

detaşat

printre nori

levana avea dreptate poezia

este pentru cei rugători.

rugăciunea mea

Doamne ridică-mă din adâncul neputinţei mele,

ceea ce am nevoie dăruieşte-mi,

dăruieşte-mi Doamne să te iubesc pe Tine!

Ceea ce este curat, ceea ce este bun

întăreste în mine Dumnezeule,

şi mângâie cu puterea Ta ziditoare

ţărâna firii mele celei stricate!

Pământ bătătorit cu multe păcate sunt eu

iar cum

florea vieţii nu creşte în cărările rătăcirii,

dă-mi Doamne plug şi bucurie să pot ara!

Arată-mi Doamne jugul tău ca fiind uşor!

În topitoria ispitei ai lămurit pe robul Tău,

iadul i-ai arătat pe îndelete, Doamne,

iar el, ca un nepriceput

împotrivitor Ţie, nu s-a schimbat defel,

până când regretele

nu vor începe să înoate

fă-mă Doamne om cum am fost! 

sau

târâtoarele vor privi mai senine decât mine cerul.

Doamne dăruieşte-mi înţelegere pentru omul de

lângă mine,

dă-mi Doamne să Te laud pentru darul vieţii acesteia,

Părinte, îndulceşte în mine, cu putere,

cinstea dragostei Tale,

Doamne, ridică-mă din adâncul neputinţei mele,  Doamne!

Dăruieşte-mi viaţă!

...acest text are circa 20 de ani vechime şi reprezintă poate ceea ce

i-am cerut cel mai mult lui Dumnezeu, Doamne ajută!

When I am Dead, My Dearest by Christina Georgina Rossetti

Când voi fi mort, draga mea, 
Nu canta triste melodii pentru mine,
Nu sădi trandafiri la capul meu,
Nici chiparoşi pentru umbră: 
Fii iarba verde deasupra mea 
Cu duşuri vii de rouă ; 
Şi dacă voieşti, aminteşte-ţi, 
Şi dacă voieşti, uită. 

Nu voi mai vedea umbrele, 
Nu voi mai simţi ploaia; 
Nu voi mai asculta privighetoarea 
Ce cântă, de parcă ar fi în suferinţă: 
Şi visele prin negură 
Nu se vor ridica, nici stabili, 
Eu fericit îmi voi aminti
Şi fericit poate, voi uita.

...sper că am tradus bine

pagină de jurnal

Mă întreb în ce măsură un blog vremelnic are o semnificaţie de jurnal şi cât din jurnal trece invers, în viaţă. Şi, pentru că independent de acestea îmi caut statornicia în altă parte, vorba unui amic de ceai, de câteva zile îmi spun că ceea ce contează e atitudinea şi atât. Am scris mai demult un poem cu acest titul ... e doar o chestiune de atitudine, în abel şi eu. Chiar dacă nu faci nimic trebuie să fii în locul potrivit. Prin Vede găseşti că e destul să stai pe un loc neted, tare, cu deschidere spre nord într-o postură imobilă preţ de 1 an. Ei, dar pe acolo la ei imobilitatea însemnă să te mişti mai puţin ca o plantă, eventual să-ţi ţii respiraţia şi eventual să nu gândeşti. Pe urmă mai e un lucru care m-a străluminat şi în unele efuziuni mistice care nu au reuşit totuşi să mă scoată complet din gura chitului am găsit între textele marelui Macarie afirmaţia că Dumnezeu răspunde omului fie şi numai dacă acesta îşi ridică braţele spre cer. Trebuie să fii acolo unde Dumnezeu te poate găsi. Nu ştiu ce să spun despre epifania descoperită prin lume. O lungă perioadă am considerat că aceasta este posibilă, acum am mari îndoieli. Mari, foarte mari. Nu ştiu cum să explic altuia dar, încercând să mă limpezesc pe interior am momente în care realizez că o credinţă sinceră şi interogativă cum e a mea are o mai mare tărie decât cea revelată care modifică iluzoriu persoana, asemnea focului de paie. Credinţa mea nu mai are nici o relevanţă în raport cu ceea ce sunt e ceva atât de bine impregnat în firele fine ale neuronilor încât a devenit ceva aproape nemanifestat.

critica mea

DAN CRISTIAN IORDACHE
Invocarea fugitivă a unor momente din viaţa de fiecare zi, dezvoltarea unora dintre ele în direcţii fanteziste, sugerarea, în treacăt, a unor posibile semnificaţii metafizice şi toate acestea într-un stil monoton-dezinvolt conduc la compunerea unor poeme publicabile:
„fac pe dirijorul/ către un fluture de perdea/ cântăresc remuşcările dacă au sens/ de regulă da/ analizez cu ceva mahmureală dacă sunt coapte/ să zboare/ dacă nu fac un duş le scap în sifonul/ de canalizare/ ca pe nişte răţuşte din plastic/ îmi spun eu nu exist doamne Iisuse/ şi aşa mai departe tot tacâmul dirijez ram tam tam/ prin mine circulă un ferrari sau chiar două/ şi fiecare mă tamponează de speriat/ ca două gloanţe ce ies din aceeaşi inimă.”
Marea problemă rămâne faptul că aceste poeme seamănă cu ceea ce scriu sute de alţi poeţi de azi.
Alex Stefanescu


...si totusi nu mă regăsesc deloc în acele sute de poeţi care scriu la fel, sper să am un timbru aparte, mai mult, dispărându-mi ambiţia oarbă de a deveni mai bun pe alocuri, dorinţa mea este de scrie cărţi nu poeme.

Network

Un film pe care nu l-am văzut niciodată dar retorica actorului care urla ragusit "I am mad as hell" pusă în contrapunct cu fineţea frumoasei Faye Dunaway mi s-a părut ceva sublim. De multă vreme.
Am şi eu revoltele mele, care sper să nu se fi stins de tot în tribul acesta. Şi să nu fie doar scrâşnirea dinţilor şi vorba lui Cioran "pricipiul demonic al suferinţei". Îmi amintesc că prin anul întâi, după ce pierdeam nopţile prin Golaniadă şi cântam legănându-ne braţele "ridică-te Ştefane", veneam în camera de cămin de la etajul 8 gălbuie la lumina insalubră a wolframului şi mâzgăleam zeci de pagini contra lui Iliescu, Bârlădeanu, Gherman şi restul...

tata

este posibil

sufletul e o barcă pustie

roasă

cu miros oarecum fetid 
de scoici negre

şi alge

din mine lumea se scurge

ca un firişor

dintr-o tăietură

curată

un alt puls

un val

un izvor mic

la capăt de linie

şi este posibil ca nimic

din felul nostru

asezonat de a râde

muşcând

din plăcinta cu mere

nimic din postura îngenuncheată

de viţel umed

să nu treacă

pe celălalt mal

sufletul e animalul alb

care visează

o rană

şi fiecare zi cu ocazia ei

cu ficatul înecat

în pucioasă

sufletul e o barcă pustie

o impresie

liniştită

o alergare în felul ei.

unul

Pentru M toate lucrurile se restrâng la unul. În cazul lui, ortodoxia. Să stai în cămaşa hexagonală de fagure, în propria ta conştiinţă curată şi să îţi spui de unul singur în gura mare prin toate ungherele craniului: bine îmi este să locuiesc în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele. Ce poate fi mai destul omului? În cazul meu, este altceva. De pildă ieri, m-am oprit la un chioşc pe marginea străziii să iau ceva de mâncare, o merdenea şi o dobrogeană şi am aruncat o privire spre staţia de autobuz şi poate din cauză că locuiesc de mult în acelaşi oraş provincial mi s-a părut că lumea nu mai poartă mirosul meu de altădată. Lumea nu mai este impregnată de mintea mea de umbrele mele pe clădiri şi asfalt. Desigur, lumea în sine e alta. Unii au murit, sau, hai să spunem au adormit, dar chiar şi cei care au rămas sunt cu totul altcineva. Altfel îmbrăcaţi, scormonind după alte trebuinţe, ce mai, eu cred că sunt miliarde de lumi. Nu ştiu dacă aş sări calul să spun că sunt şi miliarde de dumnezei. Deşi, dacă o luăm logic chiar în prima poruncă se vorbeşte de ceilalţi. Era parcă vorba să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

Şi mai intervine ceva: lumea iese din mine ca un firişor de sânge dintr-o tăietură curată. Acum, ce să spun, eu prefer să mă situez în nesiguranţă. Într-un soi de căutare. Îmi amintesc că prin facultate mă invitau nişte amici reformaţi la adunarile lor şi invariabil după ce mă studiau puţin cât să mă cântărească metafizic, invariabil mă întrebau: eşti mântuit frate? Sper să fie voie, admis, şi pe deasupra să mă înţeleagă cineva când spun că prefer să fiu un căutător sincer. O altă piedică pentru cunoaşterea revelată ar fi întocmai natura minţii umane aşa cum o văd eu, şi anume ea este ca un burete care atunci când devine prea uscat absoarbe până când se umple. Şi după aceea credeţi că se linişteşte? Până şi o revelaţie, până şi o dragoste mare este supusă aceloraşi legi. Dacă nu e tragică şi în consecinţă legendară revelaţia devine exact opusul ei. Din aceste motive cred că ascezele orientale de la yoga la zen pun mare preţ pe suprimarea mişcărilor minţii. Şi fără a fi decât tot un creştin ortodox, îndatorat fără margini lui Iisus, sper să nu greşesc dacă spun că de la acea despătimire cum spuneau sfinţii din Pateric, începe drumeţia. Mintea în inimă, etcaetera. Am vrut să-i ofer un ceai lui M care se purta oarecum copilăros încât îmi venea să îl protejez şi am găsit după câteva încercări o cofetărie în care am putut vorbi şi savura un ceai cald.

Pentru că se curăţase de muzica lumească am înţeles. Mi-a spus ca pe o poantă că sunt poetul cu cea mai tare maşină din România. M-am bucurat vă daţi seama, mi-am zis că cine ştie, o fi o combinaţie câştigătoare. Am mers apoi la Mănăstirea Sf. Ioan, unde el mai fusese o dată în aceeaşi zi, după cum mi-a mărturisit pe un ton care sugera că făcuse o oarecare exagerare sugubeaţă prin asta. Iarăşi, foarte cald şi copilăros. Acum, este posibil să fie un singur lucru de fapt sunt sigur că toate cele atât de diferite uneori chiar opuse nu sunt decât unul. Unul. Mi-e dor să mai păşesc pe ape. Cunoaşte mai întâi întregul, zicea Platon. Căutaţi mai întâi împărăţia, spunea Mântuitorul. 

întoarcerea amicului F

Aşteptând să crească temperatura în cazanul pe lemne şi după ce m-am scărpinat puţin pe burtă fiindcă am avut o zi viscolită în care a trebuit pe deasupra să dau şi salarii altora, deşi toate aceste lucruri nu contează  precum restul, m-am gândit să notez câte ceva despre întoarcerea amicului F de pe insula misterioasă. Trebuie să recunosc că am făcut ceva muncă de detectiv în ultima lună şi, trăgând nişte fire mai îndepărtate am reuşit să aflu cu aproximaţie chiar data la care îşi va face apariţia. Între altele mai adaug că sentimentul de frustare pentru dispariţia lui a fost în cele din urmă poleit de un soi de dor pentru că totuşi prietenia este o prezenţă spirituală. Un cântec la radio spunea că prieteni sunt cei care te lasă să îi ajuţi. Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile între noi sau altfel, fiindcă o altă vorbă de duh, a lui Noica de data asta, spunea că niciodată nu se ştie sigur cine dă şi cine primeşte.

În orice caz, cu eterna lui teaşcă pe umăr, în faţa autogării din Suceava, m-am întâlnit cu F. Schimbat. Am aflat imediat că a fost în Nepal, a mers din sat în sat şi a dormit pe unde a apucat. Între timp i-a crescut o barbă de vreo 2 centimetri seamănă un pic cu Brad Pitt în filmul cu Tibetul, dar desigur într-o regie autohtonă. Eventual de Burdujeni. Sat. Dar aceasta nu este o ironie de fapt este o mare laudă. În afară de faptul că era răcit cobză pot să vă spun că se simţea în el – cât pot eu aprecia cu sensibilitatea mea de poet – o nesiguranţă bună pe care o asociez doar cu smerenia. Nu, nu era doar boala. După ce am mâncat o specialitate turcească şi am ţopăit din vorbă în vorbă am mers împreună la Mănăstirea Sfântul Ioan, la iniţiativa lui, unde cred că s-a dus în ideia să mulţumească creatorului pentru călătorie. Ce să mai spun, cred că doar atât de data asta.

unul are un cot rezemat

În ultimul trimestru din acel an am luat de la biblioteca judeţeană Lupul de stepă şi Sidharta de Herman Hesse, o carte din colecţia secolului XX, pe urmă vreo câteva zile am mers pe străzi cu o privire mocnită ceva în genul lui Sică care stătea pe o brazdă şi trăgea din ţigară. Îmi venea să îmi cercetez viaţa dar nu prea avem ce. Începeam de la copilărie, poate chiar de la botez, îmi imaginam o cădiţă albastră din plastic, o spinare de femeie apoi jocurile copilăriei, visele, gardurile şi terminam destul de repede. Într-o zi m-am întâlnit cu domnul K, între altele fie spus avea un baston superb asociat de mine cu lemnul de nuc, la anticariatul din centru şi tot scormonind printre rafturi cu o înclinaţie a capului între dezolare şi atletism, intrăm în vorbă. Îi spun că mi-a plăcut cartea de care am amintit mai sus, în plus deja mă lăudasem lui Otilia că o să ajung în India şi o să fiu o prezenţă nu numai agreabilă dar şi misterioasă, ori o fi văzut el ceva, ori nu ştiu ce i-o fi căşunat că îmi spun tam nesam că în Sidharta este vorba de mine. Evident că am plutit câţiva metri ca o maşină la vale, de fapt, cred că în vremea aceea am început să îi suspectez foarte tare pe aceia care îţi fac complimente. Dar oricum, era de bine, fiindcă eu de dinainte mă gândeam să mă retrag undeva pe malul unui râu sau, şi mai bine ar fi fost să fie un fluviu larg iar acolo să depăn câteva mătănii, să vorbesc cu apa până când o să plec de tot  în pădure sau în gară, cum a procedat Tolstoi. Îmi rămânea doar să mai trăiesc un pic. Să am ce să las, ce să părăsesc. Da.

Sau elefanţii care se duc la cimitir, ce imagine, ce procesiune!

Acum mă uit câţiva oameni care stau la o masă unul are un cot rezemat şi o fată aproape femeie în faţa lui duce la buze o ceaşcă de cafea. Este un lucru rău este bun?

Acum merg pe strădă cu ficatul dârdâind ca o marmeladă trântită în gamelă pe câmp în palma unui soldat înfrigurat cu părul uşor deranjat şi alb prin care simt adeseori cu dau din coadă şopârle şi-mi spun oare nu cumva deja am plecat?

elevation

Pentru că de la vârsta la care furam cărţi mi-au plăcut cei trei muşchetari cărora li s-a alăturat imediat D`artagnan, the stageman and the blind ambition of the book  şi  au devenit imediat patru, sau poate fiindcă spada şi capa ori westernurile mi-au definit în copilărie un anume simţ al justeţei pe care nu-l poţi obţine singur decât abrutinzându-te, considerând astfel că mai este posibil un soi de comando pentru a schimba lumea, în prima tinereţe am fost fascinat de trupele de 4. Aşa am ajuns, trecând din trupă în trupă să îndrăgesc Beetles, Doors, Led Zeppelin, Queen, Simple Minds, U2 şi încă vreo trei banduri descoperite mai recent. Din păcate fiind mai mereu în lipsă de timp nu am cultivat această pasiune şi am rămas la romanţele personale. Atât cât vor mai avea ceva să-mi spună. Mai jos puteţi asculta o piesă care mai zdrăngăne printr-un cotlon în mine.

ceva de dorit

dacă vom mai trăi la anul

prin mai

voi putea să-mi schimb telefonul

pe puncte

voi ascunde  o floare de cireş

pe sub pleoape

o să cumpăr un pui de păun

sper

să ne simpatizăm

lama de ras o să radă lin

în acea primăvară

când o miroasă a femeie curat

şi uşor a bărbat

o să strâng treizeci de arginţi

din munca mea

şi o să merg de mână cu tine la cinema

totul va fi cuşer

precum o salată cu ulei de măsline

pe urmă

dacă totul va merge bine vom sta

la taclale

fiecare cu morţii noştri

cercetând cu ochii mijiţi toate colţurile

pe unde

va mai trece lumina.

unul din psalmii mei

nu am ştiut că mi-e atât de sete

până când nu am băut apa din pumn

am urcat câteva trepte

copilul se învărtea pe covor

râdea

nici el nu ştia

că acela nu e decât un efort

de a-şi găsi locul înainte de a fi doborât

de briza viorie

ca orice copil el căuta ceea ce e recomandat

în cărţile bisericeşti

să cauţi prima dată prin încăpere

febra îngerului

trecerea pe sub masă

nu am ştiut că am un bulgăre de sare

pe piept

o suliţă înfiptă sub coaste în inima şubredă

o promisiune de moarte

nu am ştiut că cerul verde e aşa de indiferent

şi poate

să inunde fără discriminare precum

i s-a întâmplat

familiei aceleia care zâmbea trandafirilor.

Lili Marlene

Ivor Porter unul dintre acei anonimi care stau la baza concepţiei mele despre omul britanic, povesteşte în cartea Operaţiunea Autonomous, despre primele impresii ale sosirii sale în România din primăvara anului 1939, când Bucureştiul era înţesat de şarete mirosuri de grajduri, bodegi,  lână, un oraş bătut la pas de sacagii, geamgii, hornari, vânzători de foi volante sau copii lustragii, un oraş în care erai invitat la un şerbet de trandafiri cu un pahar cu apă. Aceeaşi impresie o găseşti în descrierile lui Borges despre periferiile oraşului Buenos Aires unde un olog cu picioarele de lemn întâlneşte un cuplu fandosit din burghezia locală cu umbrelă de soare şi joben. Şi dacă mă gândesc bine întocmai ceea ce pare respingător sau cel puţin atipic este de fapt întregul farmec, toată poezia locurilor vii. Pe aceste meleaguri mai găseşti chipuri. Găseşti o istorie zbuciumată în care oamenii nu sunt decât o spumă de val.

Toate acestea par fi un preambul la impresia suprarealistă ce mi s-a impregnat deunăzi când am oprit maşina în continuarea străzii Universităţii la noi în oraş unde se ridică neted profilul unui bloc din beton. Inaintând câţiva paşi prin aerul rece şi iscodind poate dintr-un efect profesional construcţia am constatat că structura era din cadre de beton armat, faţada învelită cu polistiren deja finisată iar la parter era montată o folie de polietilenă translucidă ruptă pe alocuri de vânt ... dar ceea ce mi s-a părut completamente ameţitor este că ascuns în spatele foliei răsuna o muzică de patefon într-o germană patetică, un soi de Lili Marlene. Am mers, am mers şi mi-am spus aproape uluit că dacă s-ar pierde poezia, degeaba s-ar mai naşte alţi oameni. 

hava nagila

please

Aleea Jupiter 14A/Universul Ceţos la graniţă - a se înmâna direct

să stai în cămăruţa ta
afară să viscolească zăpada umedă mai devreme 
o simţeai lipită de faţă 


să simţi cum fuge pământul
organele mari cum ţi se scurg lichefiate 
printre degetele crispate
undeva în vecini să bată o tobă precum o inimă 
întinsă la maxim


să ai un sentiment de neputinţă cum e cel de catâr 
cu genunchii tăiaţi ca la Smyrna 
– atât de umană ambiţia oarbă - 
de singurătate în faţa iernii
în faţa cărei stai înarmat doar cu o mână de lemne 
şi câteva cărţi


să îţi fugă mintea peste coline şi văi 
ca o nălucă neagră sau un iepure de câmp 
peste brazde


îţi descriu sentimentele mele pentru a te face 
să înţelegi 
dorul răscolitor care îmi cotrobăie măruntaiele vestejite
după lume trenuri şi gări
după mirosuri şi culori irizate sau siclamuri estompate
prin draperii


dorul după mâinile tale care se aşezau 
fără nici un cuvânt peste ale mele în lumina dimineţii 
pe balconul unde ieşeam să privim în depărtare 
atât de singuri şi atât de plini
deasupra pomilor mici freamătul mării

stau în cămăruţa mea încolţit 
asemenea unui condamnat la întâlnirea cu îngerul 
amintindu-mi de butada lui Pascal care spunea că 
toată nefericirea vine din faptul că nu putem sta liniştiţi
într-o încăpere


stau ca un copac la care cineva a aruncat din greşeală
la rădăcină
o găleată de otravă
şi toată acestă tevatură poartă în ea o fineţe de lacrimă 
nu e nimic regizat

stau şi îmi repet că lumea e ceva interior fără a fi 
cantonat 
în eul fragil ci pur şi simplu ceva limpede
am mai trecut prin acest timp şi de fiecare dată m-am vindecat


mi-e dor de crusta care se pune peste păcate şi alte lucruri 
care te fac să crezi că 
oglinzile s-au spart


mi-e dor să tac şi iarna să mă lase să gust din fagurii 
şi cristalele bucuriei 
atunci când nu o mai aştepţi

aş vrea să mă rog prietenă dragă dar sufletul meu 
dă în clocot 
se zbuciumă în părţile superioare de parcă 
ar dori să urle în şoaptcă ajută-mă
sau iartă-mă permanent


sunt un soi de plantă înfometată din care nu a mai rămas 
decât amintirea unui scâncet 
şi-acela prezervat
aş vrea să dau ceva în schimbul meu.