vineri, 10 decembrie 2010

unul

Pentru M toate lucrurile se restrâng la unul. În cazul lui, ortodoxia. Să stai în cămaşa hexagonală de fagure, în propria ta conştiinţă curată şi să îţi spui de unul singur în gura mare prin toate ungherele craniului: bine îmi este să locuiesc în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele. Ce poate fi mai destul omului? În cazul meu, este altceva. De pildă ieri, m-am oprit la un chioşc pe marginea străziii să iau ceva de mâncare, o merdenea şi o dobrogeană şi am aruncat o privire spre staţia de autobuz şi poate din cauză că locuiesc de mult în acelaşi oraş provincial mi s-a părut că lumea nu mai poartă mirosul meu de altădată. Lumea nu mai este impregnată de mintea mea de umbrele mele pe clădiri şi asfalt. Desigur, lumea în sine e alta. Unii au murit, sau, hai să spunem au adormit, dar chiar şi cei care au rămas sunt cu totul altcineva. Altfel îmbrăcaţi, scormonind după alte trebuinţe, ce mai, eu cred că sunt miliarde de lumi. Nu ştiu dacă aş sări calul să spun că sunt şi miliarde de dumnezei. Deşi, dacă o luăm logic chiar în prima poruncă se vorbeşte de ceilalţi. Era parcă vorba să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
Şi mai intervine ceva: lumea iese din mine ca un firişor de sânge dintr-o tăietură curată. Acum, ce să spun, eu prefer să mă situez în nesiguranţă. Într-un soi de căutare. Îmi amintesc că prin facultate mă invitau nişte amici reformaţi la adunarile lor şi invariabil după ce mă studiau puţin cât să mă cântărească metafizic, invariabil mă întrebau: eşti mântuit frate? Sper să fie voie, admis, şi pe deasupra să mă înţeleagă cineva când spun că prefer să fiu un căutător sincer. O altă piedică pentru cunoaşterea revelată ar fi întocmai natura minţii umane aşa cum o văd eu, şi anume ea este ca un burete care atunci când devine prea uscat absoarbe până când se umple. Şi după aceea credeţi că se linişteşte? Până şi o revelaţie, până şi o dragoste mare este supusă aceloraşi legi. Dacă nu e tragică şi în consecinţă legendară revelaţia devine exact opusul ei. Din aceste motive cred că ascezele orientale de la yoga la zen pun mare preţ pe suprimarea mişcărilor minţii. Şi fără a fi decât tot un creştin ortodox, îndatorat fără margini lui Iisus, sper să nu greşesc dacă spun că de la acea despătimire cum spuneau sfinţii din Pateric, începe drumeţia. Mintea în inimă, etcaetera. Am vrut să-i ofer un ceai lui M care se purta oarecum copilăros încât îmi venea să îl protejez şi am găsit după câteva încercări o cofetărie în care am putut vorbi şi savura un ceai cald.
Pentru că se curăţase de muzica lumească am înţeles. Mi-a spus ca pe o poantă că sunt poetul cu cea mai tare maşină din România. M-am bucurat vă daţi seama, mi-am zis că cine ştie, o fi o combinaţie câştigătoare. Am mers apoi la Mănăstirea Sf. Ioan, unde el mai fusese o dată în aceeaşi zi, după cum mi-a mărturisit pe un ton care sugera că făcuse o oarecare exagerare sugubeaţă prin asta. Iarăşi, foarte cald şi copilăros. Acum, este posibil să fie un singur lucru de fapt sunt sigur că toate cele atât de diferite uneori chiar opuse nu sunt decât unul. Unul. Mi-e dor să mai păşesc pe ape. Cunoaşte mai întâi întregul, zicea Platon. Căutaţi mai întâi împărăţia, spunea Mântuitorul. 

2 comentarii:

  1. te-ai indepartat prea mult de ape frate daniel ; crezi ca mai poti pasi , ca odinioara , peste ele? ironia cu care caracterizezi un ortodox habotnic, faptul ca te-ai lasat de tamplarie...hai mai bine sa vorbim de operele celui care este.

    RăspundețiȘtergere
  2. nu e nici o ironie este poate ceva admiratie si bucurie amestecata cu regret
    sincer
    as vrea uneori sa despic si eu marea cum o fac toti cei care printr/o revelatie dau la dreapta binele si la stanga raul dar eu nu mai pot cred ca e un atribut al unei simplitati pierduta

    ultima parte imi scapa oricum nu am pretentia nici unei opere scriu din pasiune si atat

    RăspundețiȘtergere