2702

în această sâmbătă plăcută și plată m-am gândit la tine, necuvenit
și poate imoral, 

am încercat să fiu tu.
soarele cel puțin se zbate printre nori. 

am încercat să înțeleg cum se trăiește fără viitor.

sunt desigur împrejurări.
benzinăria nu are clienți. 

ești singur aici. 

casele poleite au câte un mort în fereastră. 

cineva cu o isterie cum avea mama în pumni îți plătește salariul.
ca să deschizi o fereastră ai nevoie de un cer - nepermis de bun.
îți iei o bere la doză, 

îți privești fetele.
berea e bună, ziua e gata. 

Lila

Am luat o bere în cinstea soarelui. 

Am așteptat.
A mai venit cineva, la altă masă cu o bere și un sudoku.

Cineva a făcut ceva și nu știe cum să repare.

O femeie se așează la o altă masă și deschide o oglindă rotundă, mică. 

Omul cu sudoku are un pix lila.

O bătrână de porțelan se uită la noi de la balcon.

2602

o zi frumoasă în care nu e nimic de făcut, o zi cu soare prin care trec - corpurile noastre - monede ale dorinței. ochi rău, dar precis ca tăietura hârtiei. 

nu știu ce dracu vrea lumea. 

nu știu ce să-i dau. începe trilul păsărilor să-și amintească. și soarele, pe nara dreaptă, se rostogolește ca un motan verde.

Mitul antreprenorului

Atunci când m-am făcut antreprenor nu eram obosit să dovedesc că pot. Aveam o încredere incredibilă în steaua mea.
Mi-am închiriat un birou în centru cu mobilier, telefon-fax, secretară drăguță și mioapă, mi-am cumpărat mașină nouă, am făcut plinul și gata. Nu mai aveam nici un ban.

Mergeam prin oraș și așteptam să mă lovească norocul să cadă ca motanul vagabond pe capotă și mașina să se balanseze din cauza sperieturii.
Motorina se consuma, tot dădeam ture prin oraș beam cafele, ceaiuri, eram prezentabil și mă gândeam că ceva din imaginația mea trebuie să-și afle perechea.

Într-o bună zi când eram cu rezervorul pe roșu și dezumflat m-a sunat cineva să-mi  spună că m-a recomandat altcuiva pentru o lucrare. A doua zi a mai apărut o chestie faină. Aș fi făcut aproape orice în domeniul meu.

Am prins repede că oamenii se gândeau că dacă fac cu mine o să iasă bine. Totul era să nu-i dezamăgesc. Deși unii merită cu vârf și îndesat.

Despre fericire

nu mă pricep să scriu un poem despre fericire, acum când sunt așa de fericit. n-am câștigat nimic, n-am pierdut, nici măcar n-am înțeles natura ultimă a universului. 

știu că cititorii se uită, ca orice om, din inerție, la știri, sau merg plictisiți prin muzee.
o bună parte a civilizației e așa. arta e un măr otrăvit în mâna unei femei tinere. unii cititori abia așteaptă să fie biciuiți.

dar fericirea e discretă și personală.
când dau cu pumnul în masă mâna mea iese din pământ ca o ferigă pe marginea drumului.

Far niente

Nu văd, oricât aș încerca, nimic dulce în a face nimic - așa cum spun italienii. Cele mai puține lucruri se fac în ziua Domnului dar acea zi conține ceva programat, un vibe special.
Aplicația Health numără pașii care-mi lipsesc.

Dar luni, să mă bâțâi de pe un picior pe altul, să ies dintr-o cafenea ca să intru în alta - pentru mine e aproape scârbos. Aș putea ușor ajunge nimic. E tot mai greu să-ți faci planuri în zilele noastre.
A fost totuși, o dată și dulce și era chiar luni dimineață. Eram pe plajă la Eforie Sud, soarele răsarea și am uitat de tot.

Poate sunt locuri special amenajate pentru uitare. Acolo, dulcegăriile te înălță.

Mi-am plătit obligațiile. Pielea asta de bătrân
e mai bună decât o piele 

proaspătă.

Karma e palidă ca un călugăr adevărat. O distanță mai mult decât  egală.

Coșmar

Groaznic! Cumplit ca Ivan! Stăteam în locul visat. Cu femeia visată. 

Și născuse tripleți. Legănam niște bucățele mici ca niște bărcuțe de hârtie. Le suflam în pânze și le lăsam. Pluteau pe o mare învolburată și neagră.

Se făcea că era noaptea în care Dumnezeu mă abandonase . Când mă simt singur iubesc să îmbrățișez. Atât de strâns încât uneori calc totul în picioare.

Mintea

Mintea e un pistol încărcat cu care poți să te împuști în atâtea feluri!

Respect.

Beautiful day

U2 și dorința de a mă ridica m-au lăsat fără suflare.
Așa chiar. Apăruse albumul All that you can leave behind, aveam ochelari ca Bono, făceam alpinism utilitar așa că Elevation îmi venea perfect. Aveam o geacă de rocker și blugi Lee de pe Magheru. 

În ziua în care trenul a trecut peste viața mea mă duceam la muncă. Am pornit Dacia break relativ repede - aveam mereu emoții când învârteam cheia - și de la depozit am luat băieții scările și afișele. Era frig. Era ianuarie și vreo 2 grade în oraș. Am zis să conduc eu, să fie băieții fresh la Roman. Pe la 7.30 se ciocnea ziua cu noaptea și tocmai ieșisem din oraș, când am observat sticlirea asfaltului. M-am aplecat să iau din torpedou caseta cu U2. O clipă. Când am ridicat ochii am văzut o bufniță mare, înaltă, cu un cap uman și blând, la 20 de metri distanță. Am tras instinctiv de volan în stânga și-am început să privesc mașina cum alunecă ca o sanie peste toată șoseaua, era de nestăpânit. Deodată apare o altă mașină din sens opus, involuntar calc frâna la podea, mașina se întoarce ca un hocheist și locul mortului este izbit frontal de o altă Dacie albă.
Am rămas fără suflare în câmp. E o liniște incredibilă. Centura mi-a scos tot aerul, dar parcă am uitat să respir. Am o căldură în zona cervicală, o pedală mi-a intrat în gambă. Timpul e altfel. Mă dezmeticesc.
Vorbesc și unul nu răspunde, îl scutur și se trezește.
Ies din mașină, târâi piciorul drept și văd cealaltă mașină. O femeie cu capul sfărmat de bordul negru. Șoferul cu mâinile ieșite prin parbriz. Roșii. Încerc să vorbesc cu ei. Cineva să cheme salvarea!
Ajungem toți la spital. Stau lângă femeia cu capul crăpat. Are un vaiet, un plânset cum ar fi un crivăț care îmi inundă pieptul.
O doctoriță mă privește cu o privire sfredelitoare. Mai târziu mi se spune să merg acasă.
Am scăpat cu mine. Nu e nimic grav.
Ajung acasă mă spăl mă pun în pat și mă uit în gol.
Și în gol aud plânsetul femeii: nu vreau să mor.

Nu vreau să mor!
Femeia a murit după 8 zile.

Eu voiam să sar, ca Bono, de pe linia galbenă pe mijlocul pistei de aeroport, dimineața devreme.

Singurătate

Într-o zi Victor se simți foarte singur dar nu din cauza imaginației, mai mult din cauză că nu-și mai simțea eul binecunoscut.

Eul său zăcea la picioarele de porțelan ale ființei întunecate.
Ajunsese de unde a plecat: nu știa nimic despre el. Dacă nu știi nimic despre tine, e grav, chiar nu știi.
Se uita puțin invidios la trecătorii stăpâni pe calitățile lor.
Abandonă misiunea.
Incompletă.
Îl cuprinse un sentiment răvășitor de nesiguranță.
Toată ziua s-a învârtit prin oraș fără un țel precis, aparent în căutarea soarelui.
Toți oamenii, toate aceste fețe, direcții - niște funii care îl țineau prizonier pe insula misterioasă.

Era îmbrăcat într-un sac - era sfârșitul. Sacul era roșu ca macii din inima taurului. Sacul era vâscos precum noaptea întreagă. Poate ar fi bine să aștepte mai întâi o aliniere energetică înainte de a urca în samovar, pe dealul sub care visează Adam.
Rugăciunile întunecate au aripi își spuse și se puse în genunchi, într-o ultimă încercare de a sparge crusta. Pojghița groasă - care separă imaginația de o lume salvată - strălucea ca un cărbune adevarat.
Toate aceste sfaturi șoptite, intenții fracturate, totul se prăbușește când nu știi nimic.
Acolo unde se aud cântece și glasuri îndepărtate este un adevăr mai ușor - poate analfabet - și aceleași unelte care i-ar aduce singurătatea din nou acasă.
Victor avea tot ce-și putea dori un om cu umbre sub pleoape. 

În fiecare zi mă culc și mă trezesc cu gândul că fiecare celulă e o foaie pe care scrie fericire.

Lovitura

Dimineaţă ploua şi am urcat rapid treptele de la blocul lui Şobo,
neavând umbrelă, am încercat să trec cât mai aproape de faţadă, când deodată zbang, dau cu capul de o cutia mare şi galbenă
de la gaze.
m-am lăsat pe vine. şapca mi-a căzut pe beton împreună cu un firişor de sânge roz.
mi se trage poate din cauza nesomnului. azi noapte
a fost o vreme furtunoasă şi am vrut s-o simt în piele apăsat - am lăsat geamul deschis.
pe la patru mă plimbam cu paşi lungi prin camere, pe hol,
gândindu-mă că aici e depozitată viaţa mea.
acum bate acelaşi fel de vânt, persistent, un zbucium hilar al pădurii, pereţilor și paravanelor grena din curte.
un animal greoi tărâie pe cer glezna prinsă într-o capcană
ca un maxilar de rechin.
o răcoare pe care doream s-o sfidez.
lângă pat pe calorifer stivuite uşor descentrat câteva cărţi mici.
am nevoie să mă exilez de mine.
mai mult,
starea aceasta de astenie înmoaie
privirea, se subţiază cu fiecare mişcare.
Îmi amintesc de Milena cu vena ei de pe gât.
îi dădea un aer hotărât cum palpita deasupra claviculei.

Previziuni

Mâine o să înot prin zăpadă de la o agenţie la alta

cu facturierul chitanţierul şi un contract în servieta gri şobolan,

voi înainta

cu unele speranţe

şi o cuşmă cu urechile pleoştite pe cap,

Îmi voi răsuci torsul uşor de la bază, la fiecare pas,

asemenea unui carnasier 

care nu vrea să se facă de râs tocmai

în ajunul Crăciunului,

Mă voi încadra în peisajul rece între rugăciunea de dimineaţă

şi cea de seară, voi trece pe la bancă,

voi plăti din datorii, voi cumpăra o pâine albă feliată

pentru toaster,

Seara va trebui să aranjez o vizită la spital cu băiatul cel mic

pentru a i se administra antibioticul,

pe urmă o să-i scoată branula, acasă voi turna iaurtul pe gât,

voi deschide laptopul să văd dacă am primit vreun mesaj

cu parfum de scrisoare,

La sfârşitul zilei, dacă nu va fi ceva neprevăzut voi urmări jarul,

voi umple centrala cu lemne până sus,

mă voi cuibări în patul din lemn cu sentimentul că am un salvator

şi nu sînt total singur dacă mă hotărăsc să merg mai departe.

2010

Bărbați

Urcând dealul mă gândeam la evoluția percepției mele asupra bărbatului. E drept că a scăzut populația țării, dar au scăzut și mai semnificativ bărbații, care oricum erau minoritari. Au dispărut cultural cei care ar fi putut fi. Mai văd câte un bătrân, ca un stejar cu un trunchi mare și o față brazdată și-mi spun: ce om! Modele pe cale de dispariție. Poate era bun comunismul că interzicea pornografia. Sau o limita. Nu va îndrăzni nimeni să facă un studiu despre ascensiunea fătălăilor. Au douăzeci de ani și nu le trebuie prietenă. Nu se gândesc că ar trebui să producă ceva în afară de emanațiile eului. La patruzeci de ani stau cu mama. Munca nu e de nasul lor. E prea repetitivă, le-ar schimba stilul. Stau în casă pe telefon, fac o labă, li se lasă coaiele probabil și sunt foarte exigenți pe stradă. Se uită după plastic. Merg la sală dar nu ridică un scaun. Pufăie și degustă vinuri scumpe. Acuma, nu am treabă cu ce face fiecare în viața lui. Mă deranjează doar că nu mai găsești oameni care să dorească să facă ceva. Să-și câștige existența, cum se spunea. Mulți bătrâni, parcă trăiesc într-o lume epuizată. 

Copilul

Dimineața mă trezește un copil negru. Un băiat cu pielea de cafea, cu un bust rahitic, costeliv. Se așează lângă mine în pat se ghemuiește și stăm împreună adunați fiecare în sinea lui.
Îl privesc. Are ochii mari, disproporționați cu întregul și îi ține închiși. Din când în când îi deschide cu lentoare.
Atunci răsăritul e o catifea caldă.
Mă gândesc la el, la foamea sa.
Alung gândurile.
Nu-și au locul. Se aprinde un chibrit în pieptul meu.
Când stă cu ochii închiși are câteva vinișoare pe pleoape. Abia respiră. Forma orbitelor exprimă ceva care tinde să-mi anuleze existența.

B

Am analizat împrejurările după ce totul s-a terminat.
-Bună dimineața.
Ea avea părul foarte des și creț - tip afro și azi îl purta prins într-un elastic la spate lăsând vederii ceafa zveltă. Spatele drept.
Ochelari cu ramă de ebonită.
Am intrat primul pe ușa cafenelei și în timp ce intram lovea cu o cana de inox în blatul barului. Cioc cioc. Să se spargă bulele. Avea un ten gălbui și curat, o privire calmă dar m-am gândit că asta e poate o consecință a ochilor ei mari.
Am comandat cafeaua. Sub tejghea am văzut un capucino neînceput.
Când să plătesc văd că am bani mari și nu vreau să fiu nepoliticos așa că extrag cardul și îl pun lângă pos.
Se uită spre mine o fracție de secundă și-mi spune că nu merge pos-ul. Atunci desfac iar portofelul. Îmi spune că vrea mărunt. Și imediat îmi spune că e plătit. Parcă nu înțeleg, nu știu dacă să mă fâstâcesc. Așa că vorbesc.  

- Dar vă aduc mâine mărunt.
- Mâine poate nu voi fi.
Sînt puțin înțepenit. Cafeaua e gata. 

- Și cum facem?  Zic.
Zâmbește.
- Nu mi s-a mai întâmplat să primesc cafea de la persoane necunoscute.
- Mie mi s-au întâmplat multe de când lucrez aici. Spune cu un ton cald cu o voce în care se simte ceva fraged și ferm.
Zâmbesc și eu.
-Atunci mulțumesc. Mă cam clatin pe picioare sau mi se pare. Merg la masă. Mă așez, ridic privirea și văd că își ia ceașca cu capucino, o țigară cu cealaltă mână și iese afară în prag.
Are niște pantaloni puțin bufanți care se încheie mai sus de glezne cu niște manșete flaușate. Deasupra un sarafan ca un fel de uniformă.
Trage din țigară. Se uită spre Universitate.

Dorință

Am o sete întunecată să mă tai cu lama să sufăr cum trebuie să intru în locașul meu genetic ca un rulment.
Să fiu umilit să mă iau de păr și să-mi bag capul în butoiul cu apă până ies toate bulele și ochii înoată ca doi peștișori. Să fiu un bob de nisip în canalizare. Și de acolo să mă ridic cu o ură nevinovată. Năpraznică.
Să inspir o teamă ultrareligioasă. Să tremure cartierul, să mi se spună neiertătorul ca în melodia lui Metallica. Să nu am nevoie de mâini sau picioare. Să fiu creierul care își stăpânește urletul. Și urletul meu înfundat să vibreze în jumătate de țară.
Să fiu pândit cum trec printre blocuri cu mașina mea metalizată  - ca o spinare groasă de șarpe.
Dacă trebuie o să-i plătesc să tremure. O să le mănânc femeile dacă nu se supun - produs crud uscat.
Am poftă să fac ceva să spun ceva care să mă scoată din minți și să stârnească oprobiul public total.
Ceva eroic care să îmi descopere natura. Să merg pe drumul dezumanizarii (Fyodor ar fi înțeles) până când pe culmea smereniei bobul de grâu va crăpa și voi afla lumina cea adevărată.
Am chef să unesc cele două jumătăți - frica și dragostea într-o încleștare din care blândețea va ieși victorioasă ca o mamă.

Vreau o dată pentru totdeauna.
Am chef de o pace pe care nimeni să nu mi-o mai tulbure niciodată.

Ultima scrisoare

Am o relație cu o femeie, de fapt cu mai multe. Ea e departe sau prea bătrână sau nici n-am găsit-o. Nu contează. Are o existență sau o inexistentă tulburătoare. Îi trimit scrisori și îi șoptesc cuvinte frumoase cum ar fi: soare, lună, valuri, vin și miere.
Trimit fluvii de iubire necondiționată în direcția ei.
Dacă ar locui la 1 metru n-aș apuca să dau send.
De la 1 metru n-aș ști ce să-i spun.
Dacă ar fi o simetrie între spațiu și timp!
Zilele trec, trec și nopțile și lunile și anii, fără durere. 

Ea știe că e numai ea. Sigur că e numai ea, dar dacă ar fi numai ea cum ar funcționa izvorul? 

E dulce de mă dor dinții.
La început, m-am îngrozit - am crezut că m-am îndrăgostit în stilul acela clasic din romane și filme. Ar fi trebuit să-mi învăț demult lecția. Eram pregătit de suferință dar, dintr-o dată mi-am spus că ăsta nu  e stilul meu. În nici un caz.

Totul acum e foarte bine.
Mă trezesc dimineața și-mi pipăi strălucirea, ca un servitor proximitatea zeiței desăvârșite.
Nu înțeleg nimic, e altă lume.

Teoria elasticității

În anu' 2 aveam examen la teoria elasticității, majoritatea colegilor mei copiau. În primul an fusese moda cu servitele. Așa că mi s-a părut necesar să fac la fel. Era prin februarie, ca acum, era frig și nu știu ce a fost în capul meu. Mă angajasem la o firmă de pază și protecție. Postul era în Pipera la fabrica de calculatoare Cobra. Aveam tură de la 7 la 7 și supravegheam dintr-un foișor de tablă situat la vreo 10 metri, o bucată de curte. Citeam Războiul sfârșitului lumii, o carte lungă cât Război și pace și făceam copiuțe din fâșii de calc de vreo 5 cm pe care scriam mărunt. Pe urmă le rulam în două ca un mic papirus legat cu elastic pentru bani.
Cred că am realizat vreo cinci bucăți - toată materia.
Problema era că în acea perioadă treceam prin propriul meu război. Înainte de examen am terminat și cartea cu Sfătuitorul. Mă uitam de la înălțime la aleile pe care le păzeam.
La examen, când am primit cele două subiecte, mintea mea era vraiște. Mă gândeam că nu e deloc spiritual să copiez; învârteam copiuțele în buzunar cu mâna transpirată și s-au decalibrat din elastice. Neavând ce să fac am început să scriu. Și să scriu. Am umplut câteva pagini. Când am terminat m-am gândit că poți învăța teoria în timp ce vrei să copiezi. 

Alt poem de dragoste

În mine se dezvoltă o insectă cu ochi mari și fațetați, într-o supă cleioasă și plină de semințe întunecate. Un făt invizibil, dar și un mothership perfect conectat. Dimineața îmi atinge ochii cu ghearele, într-un ritual personal.

Nu iese la suprafață doar că, atunci când vrea mă suprime, îmi suge conștiința și mă folosește ca în men in black. Se dezvăluie natura ei superioară și se ia de oameni în modul cel mai sincer și declasificat.

Pe bărbați îi apucă de falcă ca pe niște purceluși, îi chelfănește, îi gâdilă, îi mângâie pe cap. Bărbații sumt animale simpatice de companie. Când e vorba de femei, îi dau peste mână că ar ciupi vreo două de fund. Se vede treaba că mothership pe liberul artibitru nu l-a înșfăcat. Doar cu bărbații își cam face de cap.

The king

Dacă vreți să cunoașteți un leu dați-mi să beu o jumate de vodcă.
Răgetul meu se va auzi din stradă.
Nimeni la masă cu mine nu-și va auzi gândurile. Umil, cineva va ridica două degete să spună ceva. O fetiță cu codițe aflată din greșeală pe acolo ar putea să izbucnească în plâns.

Tot cartierul va ști că e un bărbat la masă.
Virilitatea mea va fi de nestăpânit, un lingam negru și înfricoșător pentru domnișoarele bătrâne care își fac cruce în gând.
Cartierul va avea în sfârșit un rege.
Gata cu democrația asta fără biluțe.

Problemele vor apărea a doua zi și a treia zi și a patra zi, până la următoarea jumate de vodcă.
Din păcate nu pot să beu în fiecare zi. Rămân leu, unii vor arăta spre mine cu degetul, dar în junglă eu stabilesc când beu.

Bonus, privirea ta strălucea ca o bicicletă adevărată. 

Ciprian

Într-un an am găsit un zidar, Ciprian. Avea cam 35 de ani, o nevastă infertilă și un bmw ponosit din care își extrăgea sculele. Mă privea cu o privire vulpească, ceva în genul am mai văzut eu de ăștia ca tine. Eu, nu. Mă cântarea. De fiecare dată îmi spunea că nu mai sunt oameni și trebuie să cer un preț mai mare. El, era plătit foarte bine pentru că își mai adusese un cumătru, Vali, care venise cu taică-su și făcuseră echipă. Nu prea aveam cum schimba din mers lucrurile, mi-a prins slăbiciunea și a vrut bani la lucrare nu ca angajat. Asta e. Am acceptat. Vali era exact opusul - un om simplu și când se uita la mine mă gândeam că se smiorcăie. El de fapt era vioara întâi la zidit. Eu aveam rolul să vând lucrarea dar era cu cărămidă mea și făcuseră risipă. Zidurile nu ieșiseră chiar drepte. Prețul era stabilit printr-un contract cu fonduri europene și nu se putea actualiza. Într-o zi mă sui în bmwul lui Ciprian, că era zi de plată, îi răsfoiesc banii și după se lasă o mică tăcere. Atunci mă întreabă: -Domnu Dan, cu poezia se câștigă bine? Am rămas ca la dentist. Am înțeles imediat că se interesase despre mine pe Google. De asta mă privea așa. I-am spus că nu prea se câștigă. E multă manoperă. Mi-a spus că vrea să încerce și el. Nu l-am încurajat. Dimpotrivă. I-am zis: Uită-te la zidurile tale. Când o să vezi țipetele care ies din ele, atunci să scrii. De atunci s-a uitat la mine ca și cum i-am captat atenția. N-a mai durat mult și a plecat.

Încă un poem de dragoste

Ne vedem din ce în ce mai des dar asta nu exclude posibilitatea unui suflu înghețat, ca reflexia luminii în lama unui satâr.
Când mi-ai trimis cartea poștală din Azore cu vegetația înaltă și valurile albe zdrobite de țărm, nu am dormit toată noaptea. Țineam în mână cartonul colorat și din când în când priveam peisajul.
Niciodată n-am înțeles ce e atât de special la tine. O anume finețe care-mi făcea inima să bubuie? Ceva implacabil ca un deznodământ inevitabil?
Vara s-a sfârșit - zilele lungi cu parfum de iederă.
Și acum mă gândesc la tine. În inima mea spartă e un podium cu o singură treaptă. Dacă vreodată vei dori să te vezi, caută-mă.

Poem de dragoste

Așa cum tu nu știi nimic despre tine - nici eu nu știu. Te privesc, de la o distanță atemporală, cum gesturile tale imită o mișcare care, în fapt, e o adaptare la ceea ce crezi. 
O reflexie a unui laborator drăguț  îmbrăcat ce urcă pe fluviu în sus.
În același timp, cu o simultaneitate poate muzicală, nici eu nu știu nimic despre mine - poate ai aflat. Degetele noastre pot atinge o dimensiune arzătoare deasupra unui nor moale. Te privesc fără să mă gândesc. Poate e dragoste, dar nici asta nu știm. Poate e o ciocnire de particulele inexistente sau doar lumină.

Dimineața acest laborator glorios e un poem pe care îl scot dintr-un stomac negru. 

Anul sabatic

În urmă cu două zile iubita mea a suferit o iluminare. Avea ochii calzi și buzele ei păreau mai moi. Mi-a spus că intră într-un an sabatic.
Am intrebat-o ce vrea să spună cu asta și mi-a spus că vrea să plutească, vrea să nu mai pună la inimă toate gunoaiele.
Mi-am zis că e ceva fain și că sunt de acord. M-am gândit că o să fie o atmosferă mai relaxată.
Am găsit un sfeștnic cu 7 brațe în căsuța mea și chiar o stea a lui David. Le-am pus pe noptieră în cazul că nu sunt doar vorbe și vrea cu adevărat să-l caute pe Iahve.
Mi-am imaginat că plutirea înseamnă să mergem mai mult în vacanțe. Soare mare și plimbare.
Din păcate nu am găsit nici o carte despre practica anului Sabatic.
A doua zi când am deschis ușa de la intrare, scandal.
Am simțit un ghimpe în inimă.
Azi la fel.
I-am spus că un an sabatic ține tot 365 de zile. Mi-a zis că o enervez și mai tare.
Da, dar tot ea mi-a spus că trebuie să o ajut să depășească aceste momente.
Unele femei se enervează ușor, nu știu cum se poate rezolva.
Mereu e un minus undeva.
Anul sabatic a ocolit casa mea. Dar câteva ore tot au rămas.

Limite

Nu este graniță între bine și rău,
Nu este graniță între ființe sau între lucruri.
Așa m-am trezit, bolborosind niște cuvinte amestecate într-un bol.
M-am trezit gândindu-mă să mai lâncezesc, pentru că viața mea nu e cea mai importantă. În acest timp universul mă presa, un gândac cu clești mă călca pe cap și urlam:
- sunt ultima șansă, ultima pată pe mâinile tale murdare!
Apoi am patinat, am executat acele piruete care te fac să te pierzi în sus.
Lumina vine greu. Întunericul, de la sine. Peste tot, nici o frontieră. Pot depăși orice limită, pot să îți ating pielea, pe interior.

Ca să te ridici și să mergi mai departe nu ai nevoie decât de încredere. De încredere pură.

Restul ingredientelor ar putea chiar să dăuneze, dacă slăbesc încrederea.

Picnic

Să ne adunăm pentru ca nimicul să capete o anume forță sau chiar adâncime în orizontul zilei.
Să ne punem pe pături într-un peisaj câmpenesc, să ascultăm muzică alterată. Să râdem, pentru că râsul e de bonton și o îngeroaică grasă cu burtă gelatinoasă să împletească din fețele noastre haine de îngerași.
Să roadem cu discreție carnea de pe oase, cu o satisfacție tîmpă dar pe deplin justificată.
Să ne dăm cu părerea despre albastru de Voroneț printre îmbucături. Minciunile să fie digerabile, fără oase de pește și să uităm sursa.
Să ne bucurăm de lipsa pasiunii ca de un pat de spital.
Să aducem o jertfă de împăcare pe dealul unde nu am visat.

Poeziile sunt la fel, mă gândesc. Sunt de două feluri: vii sau morți.

O opțiune greu de înțeles, dar pe un mort poți să îl aranjezi cum vrei. Cu vii nu e la fel.

Iată

La 4 cineva spune 3,2,1,
Pocnește din degete și mă trezesc
cu textul scris:
nu se poate ca viața să fie doar asta! Și apoi un halou mare cât China cu secvențe sidefate de efecte speciale.
Nimic mai mic decât analiza consiliului județean.
Duc o mână sub cap, cu dreapta prind mânerul cuțitului înfipt în piept.
O hemoragie lentă.
E atât de bine montat încât interiorul se vindecă.
Sunt dependent de cuvintele tale. Încordez brațul drept, ridic corpul în șezut cu tălpile pe podea. Doare. O lacrimă alunecă în stânga alta în dreapta. Dar nu plânge nimeni.
Picioarele sunt gata de dans. Dar cum să dansezi cu pielea în băț? Îmi ascut gândurile, le eliberez ca pe o haită de dobermani. Flămânzi ca noaptea, cu stomacul subțiat ca o clepsidră. Iată o nouă zi:
Numele îmi pulsează în ceafă. Uzina produce un bun de larg consum.

Incidente

Sunt un papă lapte veridic și cu experiență. Nu e laudă sau răsfăț, e doar un act de autoflagerare. Ca să mă credeți, imaginați-vă ce am simțit când mi-am învelit strâns abdomenul cu o chingă sub care am introdus două scândurele în care bătusem în prealabil cuie. Imaginați-vă mersul meu visător pe alei, discuțiile dezinteresate ș.a.m.d. Chiar era un secret! Nici foame nu-mi mai era. De la Papini - cred - am furat ideea.
Am furat mult.

Am fumat.
Am și ucis.
Cele mai grave incidente le-am avut cu primele reguli.
Am încălcat toate poruncile cu un bonus de succes.
Bonus a fost că nu m-am molipsit. Tot pămpălău am rămas. Mă uitam la filme americane: un bărbat și o femeie intră în casă se tăvălesc de pereți, sar așchii, se sărută, își dau în viteză jos pantofii și hainele și țuști - direct în pat. Mie când mi-a plăcut o femeie mi-a luat cu lunile.
Sau când îmi spuneau: lasă-l domle că e poet. Ce frumos mă umileau! Mergeam țanțoș ca un furier cu o scrisoare vitală.

Am avut apucături rele dar se pare că totul mi-a luat prea mult timp. Adevărul l-am căutat 8 zile. Și l-am găsit? Alții îl știu fără să clipească. Dacă n-ai timp ești out of gas. Am mirosit florile câmpului, exact ca un bou. În viață, trebuie să mănânci florile, și repede, să nu le ia altul. Am încercat să mă consolez cu ideea că și ce nu am trăit e viață. Degeaba, dar nici nu-mi pare rău. Am fost oarecum egal. Sper să existe ultima șansă, sau iertare.

Aici nu e târziu

Pe acest povârniș mi-am zdrelit genunchii. Asta a fost. Acum e de ajuns o privire semnificativă ca să schimb tabără, printre cețuri.
Niciodată nu-i prea târziu - o privire care îți smulge inima - și ne întoarcem în noapte. Nu trebuie să explic nimănui, nu trebuie să mă prezint nimănui și cel mai mult - nu trebuie să mă hrănească nimeni.
De unde atâta nesiguranță?
Prea mult am crezut crezut că iubirea e o masă întinsă. O dorință salvatoare. Și-odată cu îmbucăturile îți mâncam mâinile.
Mâinile tale ca o două crizanteme galbene.
O privire îmi smulge inima și o duce acolo unde guvernează cea mai feerică spaimă, zăpada înmugurește și nesiguranța e o avalanșă. Ultima suflare.

Asta a fost cea mai mare frică: eu.

Zăpada

Dimineață a dat zăpada din curte. A nins fest și nu putea scoate jeepul. Transpirație mai ceva ca la sală. Pe urmă s-a dus la Kaufland să facă cumpărături. 

Când a dat de carnet a depășit un prag. Îi tremura gamba când i-a spus examinatorul să tragă pe dreapta. În primul rând a trebuit să-și adapteze dimensiunile la forma mașinii. Apoi a trebuit să fie animal, cum sunt majoritatea șoferilor. A fost o traumă și când a trebuit să-și adapteze discursul. Poate a devenit prea exigentă cu alți lideri din trafic. A repetat în gând unele replici.
A scris un poem despre orașul viu al mașinilor. Despre evoluția imaginarului colectiv a fundurilor auto.
La semafor a început să clacsoneze. Un Passat în față. Îi  arată prin parbriz degetul. Dar a greșit, era încă roșu. Apoi se uită la număr și e numărul criticului literar care a susținut-o de la început.
Inevitabil se vor ciocni în Kaufland.
Și vor zâmbi.

Peste umărul meu

Te-am visat. Erai o prezență întinsă pe cer, cum e seara, în special când soarele coboară. Mă plimbam pe străzile negre cu altcineva. Am trecut pe lîngă o catedrală, am traversat un pod peste un canal. Aveam în mână cartea ta publicată înainte de a te naște în colecția albatros. O carte crem, groasă cu o copertă ușor roasă pe margini. O țineam cu grijă. Am deschis-o în mijlocul pieții și am observat că era fracturată la interior. Cineva lîngă mine citea peste umărul meu același poem.
Apoi am simțit un fel de chemare. A fost o mică dezbatere din care a rezultat că trebuie să mă întorc. Am rememorat străzile, era aproximativ o linie dreaptă. Am pornit. Clădirile sobre mă flancau ca într-un oraș din vestul Europei.

Lorena

Când intram în biroul tău eram surescitat. Poeziile scrise mic cu pixul pe pereții albi de gips erau niște guri de pușcă. Un imbold, un trăgaci, mă chinuia, îmi venea să mă apropii de versuri să văd dacă fumegă.
Extrem de ciudat - scris pe pereți mai văzusem doar prin wc-uri.
Dar stăteam țeapăn lângă biroul de stejar și debitam inepții. Odată te-am întrebat ce poet preferi și mi-ai spus: Blaga. Eu cred că am zis: uau. De fapt, pentru mine toți poeții mari erau o nebuloasă.

Mai târziu am fost la o lansare de carte. Cartea ta. O carte serioasă și cam lacrimogenă. After party a fost grozav. Atâta mâncare și băutură n-am mai văzut la alte lansări. Se formaseră grupulețe. Un cetățean m-a întrebat despre boală. Nu am știut ce să-i spun. Altul susținea că ai fost o muză.
Aveai pupilele mărite că și cum ți-ai fi pus ceva în ochi, sau erau emoțiile.

Asta nu aș fi vrut să spun. Am venit special sa te văd. Am stat singur cu tine preț de vreo 10 minute. Erai așa de senină! Nimic apăsător. Îmi venea să-ți zic că moartă îți stă bine. Chipul tău era fericit. Liniștea era atât de bună! Mă gândeam dacă poți să mă vezi, dacă ești prezentă. Trupul tău palid părea poezia supremă. O secundă m-am gândit să-ți ridic puțin fusta să te fac să râzi. Of. M-am dus pe urmă la americanu și mi-am îndesat 3 beri.

Bradul

La început când veneam de la muncă ne întindeam pe covor
și ne uitam unu' la altu'.
Locuiam într-o garsonieră închiriată, la etajul 3, pe mijloc.
Bradul de Crăciun a fost așa de rar - parcă era bolnav.
Când mergeam în delegație la întoarcere străbateam trenul până la clasa 1 și cu ochii în linoleu întrebam: decontați?
Cât erai de sălbatică!
Nimeni nu cred că te-ar fi iubit mai mult.

Haț

În piept am o vizuină și o vulpe moartă. Mă apropii de ea o mângâi pe blană și haț! îmi halește inima. Nu mai fac.

Una

Încerc să mă plac când stau în fotoliu și cîntăresc greutatea confortului. E prețul pentru spaima de foame? 

Și pretul iubirii? Dacă există reîncarnare poate am fost iobag, șerb, sau legat de pământ. Cardinal sigur n-am fost.
Poate am avut un tunel din bordei până în extremitatea grădinii s-o șterg când venea ANAFul și striga: Ado banii!!!
Sau e moștenire genetică? Tata a prins foametea din 47, avea 8 ani îi curgea nasu și mergea la școala de cadeți cu niște pantofi cu toc și o fustă de-a lu maică-sa.
Nu știu și mă gândesc că nu sunt unicat. Ca să nu intru în apatie sau în insomnie sau în letargie sau în deznădejde fac niște pași mici, ies puțin în natură, privesc cerul cu timiditate. Scriu niște texte la fel de mici pe care aș vrea să le ofer dar nu știu cui. O floare chiar, are o latură de eu și una de noneu. Ascult muzică. Mai citesc. 

Trebuie lămâi

Ea știe exact cât valorez.
Uneori mă sună,  telefonul mă găsește peste tot și are un ton - mă întreabă ce fac sau unde sunt. Un ton ieșit parcă dintr-o misiune superioară, un ton tainic și impetuos. Dacă aș traduce în limba mea ar spune: te dețin. Nu sunt un sclav, totuși.
Sunt lucruri importante pe lumea asta. Obligații, onoare, oroare.
Los Angeles, Lahore, Lagos.
Trebuie lămâii.
Seara îi citesc producțiile mele literare. Unele. Pune bărbia în piept - îmi  imaginez că așa își deschide mai bine urechile.
După aia îmi dă verdictul. Așa îmi cunosc valoarea.

Țara promisă

Ea vorbește într-un anumit fel, pe o mediană între vulnerabilitate și forță - ascunsă  în coșul pieptului o picătură de ură de sine - se bîțâie de pe un picior pe altul, își trece mâna prin păr, își dezgolește gâtul alb. Transmite ceva, ca și cum ar avea o mașină scumpă sub o prelată fină.
Poate e o femeie deosebită.
Mă gândesc la ea - cum se zbate în ea.
Ma gândesc dacă toate astea sunt pentru reproducere.
M-aș simți bine în ea? Nu înțelegeți greșit. Ar merita să locuiesc în ea împreună cu copiii noștri? E o patrie? E țara promisă? Ar merita să-mi dau viața pentru ea? Copiii ei și copiii mei se vor împrieteni și vor emigra în America?

Artistul

Am niște picioare pârlite de porc atașate la propriul corp. Am fălci masive - de porc - care pot să clefăie când vor ele și o privire inocentă de porc care după fiecare înghițitură e tot mai aproape de momentul suprem. Mă uit la picioarele astea și nu știu cum să ies din ele. Am auzit că totul e mental. O săptămână am meditat la bulimie și anorexie. După ce am înțeles pe deplin calea, a fost ușor să slăbesc. Am citit nuvele de Kafka și am înțeles. Zi după zi sunt tot mai slab și mai puternic. Am slăbit 20 de kilograme într-un an. Stăpânul nu înțelege nimic din psihologia porcină . În curând voi deveni artist și voi pune în scenă dansul lebedelor la mine în coteț.

Despre poezie

Despre poezie ce să spun? E un fir sau un lassou, e oricum ceva feminin, ca intuiția. Eu cred că îi însoțește pe căutători pe drum. 
Despre poeți? Sînt și ei niște bieți oameni, în general miopi sau orbi, iar cei cu vederea perfectă își astupă ochii.
Sunt persoane ciudate care caută motive de suferință. Unii sunt rebeli ca și cum au inventat punkul, alții tradiționaliști, alții sunt poeți adevărați dacă asta înseamnă ceva. Am observat că orice ar face un artist ajunge tot la vorba Vitoriei Lipan: nimeni nu-și întrece umbra. O tot dau cotită, dar tot la eu ajung cei mai mulți și lumea se plictisește. Să îți dai cu părerea despre viață e foarte riscant, chiar ridicol sau grotesc, deși acolo e toată poezia.