Ne vedem din ce în ce mai des dar asta nu exclude posibilitatea unui suflu înghețat, ca reflexia luminii în lama unui satâr.
Când mi-ai trimis cartea poștală din Azore cu vegetația înaltă și valurile albe zdrobite de țărm, nu am dormit toată noaptea. Țineam în mână cartonul colorat și din când în când priveam peisajul.
Niciodată n-am înțeles ce e atât de special la tine. O anume finețe care-mi făcea inima să bubuie? Ceva implacabil ca un deznodământ inevitabil?
Vara s-a sfârșit - zilele lungi cu parfum de iederă.
Și acum mă gândesc la tine. În inima mea spartă e un podium cu o singură treaptă. Dacă vreodată vei dori să te vezi, caută-mă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu