Dimineața mă trezește un copil negru. Un băiat cu pielea de cafea, cu un bust rahitic, costeliv. Se așează lângă mine în pat se ghemuiește și stăm împreună adunați fiecare în sinea lui.
Îl privesc. Are ochii mari, disproporționați cu întregul și îi ține închiși. Din când în când îi deschide cu lentoare.
Atunci răsăritul e o catifea caldă.
Mă gândesc la el, la foamea sa.
Alung gândurile.
Nu-și au locul. Se aprinde un chibrit în pieptul meu.
Când stă cu ochii închiși are câteva vinișoare pe pleoape. Abia respiră. Forma orbitelor exprimă ceva care tinde să-mi anuleze existența.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu