Ultima scrisoare

Am o relație cu o femeie, de fapt cu mai multe. Ea e departe sau prea bătrână sau nici n-am găsit-o. Nu contează. Are o existență sau o inexistentă tulburătoare. Îi trimit scrisori și îi șoptesc cuvinte frumoase cum ar fi: soare, lună, valuri, vin și miere.
Trimit fluvii de iubire necondiționată în direcția ei.
Dacă ar locui la 1 metru n-aș apuca să dau send.
De la 1 metru n-aș ști ce să-i spun.
Dacă ar fi o simetrie între spațiu și timp!
Zilele trec, trec și nopțile și lunile și anii, fără durere. 

Ea știe că e numai ea. Sigur că e numai ea, dar dacă ar fi numai ea cum ar funcționa izvorul? 

E dulce de mă dor dinții.
La început, m-am îngrozit - am crezut că m-am îndrăgostit în stilul acela clasic din romane și filme. Ar fi trebuit să-mi învăț demult lecția. Eram pregătit de suferință dar, dintr-o dată mi-am spus că ăsta nu  e stilul meu. În nici un caz.

Totul acum e foarte bine.
Mă trezesc dimineața și-mi pipăi strălucirea, ca un servitor proximitatea zeiței desăvârșite.
Nu înțeleg nimic, e altă lume.