Femeia din inima mea nu ești tu.
Femeia din inima mea ești tu până la ultimul fir de păr, până la ultimul pixel, până la temerile tale, până la soarele care pâlpăie în mierea ochilor. Iubita mea e la fel de bună ca oricare alta.
Femeia mea e un portavion invizibil, e Steaua Morții.
E un cuirasat care urcă pe fluviul roșu.
Femeia mea e arma perfectă, femeia mea e inocentă ca o sabie de samurai.
Eu stau ca un vers lângă chitară.
Femeia din inima mea e în inima mea.
Tu ești o imagine pe care o iubesc ca pe un contur de seară ce ar putea să dispară. Vezi, eu nu pot să îți spun nu. Orice ai face.
Poți să mă umilești.
Poți să mă uiți. Fă-o!
Uneori văd cum crește în tine și gândul acesta, precum ideea sinuciderii.
Poți să urli din toți plămânii.
Mie teamă să nu fii alta.
Te strâng în brațe, îți sărut buzele moi. În fiecare zi mi-e dor de tine ca și cum noi, împreună niciodată nu vom fi. Dar lucrurile acestea vor crește si vor descrește precum seva în inima arborilor.
În virtutea obiceiului de a-mi înzestra mâna cu puteri psihice am luat acel bomfaier argintiu. Cu el aveam să tai infinitul pentru că infinitul e un lanț de titan înalt aliat. Atunci m-am gândit la tine pe masa de operație, învelită cu un halou de ceață aurie și sclipitoare. Nudă, simplă iar în dreptul pleoapelor închise întrezăream o resemnare blândă care în creștinism se numește smerenie. Salonul era un balon umflat cu liniște în care pulsau doar neonul și tâmplele. Am început să te văd imediat după infinit - era sufletul tău de mamă sau de tată sau de soră. Am început să simt arșița de nesuportat a cuvintelor. Cineva sufla peste mine și îmi spunea: dragul meu fiu. Săream pe drum și ne țineam de mână. Sau mă pedepseai. Sunt lucruri pe care nu ai reușit să le finalizezi. Lucruri care plutesc sub pământ alături de sufletul copacilor.
Acesta sunt eu.
În noaptea dintre ani te gândești la mine. De ziua mea te gândești la mine. În rest, un ocean. Tu nu mă uiți niciodată, sunt o rugăciune scurtă, un semn.
Știu că viața e un maldăr de gânduri, sentimente, bucurii, reveniri, deșeuri, incertitudini s.a.m.d. Toți trăim în acest borcan.
Gândul tău lovește ca un gong în toate subteranele. Trezește adormitul subpământean.
Când te gândești la mine se ridică o cobră din ocean, inima îmi palpită nebunește - dar inima biologică e doar un ecou în lumea noastră uleioasă, în care ciocnim pahare, râdem, explodăm inutil, ne lipim de pereți cu creierul praf.
Când marele poet a ieșit din peșteră zâmbea cu gura până la urechi și fruntea îi era poleită cu aurul dimineții. Atunci s-a exprimat că peștera trebuie să fi servit ca loc de depozitare a cartofilor peste iarnă. A făcut câțiva pași pe tăpșanul din fața ei, s-a oprit ca urmărit de fire invizibile, s-a scotocit prin buzunare și mi-a oferit o bomboană mentolată. Bomboanele sunt ușor de transportat și te pot salva în momente ca acestea. Eu de exemplu, port cu mine un cuțit și o funie. Totuși, e bine să ai și câteva bomboane în buzunare, niciodată nu știi ce examen îți oferă viața.
Unde poate să te ducă dragostea!? Într-un loc fără drum, neumblat, plin de sete la marginea unui râu roșu. Dragostea nu poate fi ea, pentru că și ea iubește. Ar putea fi acceptare, dacă răsăritul ar fi o întâlnire. Duioșie și acceptare? Dragostea e începutul și sfârșitul războiului, mi-am zis, un loc plin de vreascuri și frunze jilave sub care viața mocnește ca jarul.
Să iei în brațe propria ta imagine și imaginație ca pe scheletul acelui străin, să mergi desculț și ascultător prin praf spre el până îl vei pierde. Dragostea te poate duce acolo unde spaimele fulgeră deasupra râului roșu. Un loc unde cel mai negru coșmar devorează timpul, învinețește unghiile. Un loc în care timpul are o ușoară nesiguranță.În altă zi mă gândeam cum trebuie să fii ca sa te iubească femeile pe la 80 de ani.
Atunci când ești fleșcăit și nu iei Viagra. În primul rând trebuie să îți stăpânești lacrimile, ăsta ar fi un mare atu.Într-o zi m-am străduit să-mi amintesc cu cine am vorbit în după amiaza aceea pe aleea din bazar.
Trebuie să fi fost o persoană ștearsă, sau cel puțin la fel de ștearsă ca mine. Era o femeie. Ne-am bucurat amândoi, sub un soare molatec de octombrie. Știu că printre toate cuvintele pe care le schimbam nu căutam trecutul. Mă concentram să fiu acolo.
De atunci a trecut ceva. De fiecare dată pe acea alee descopăr un parfum fără chip - acea devenită amintire își croiește drum mai departe.
Voi putea să te uit? Sigur, culoarea va păli ca vopseaua pe scândură.
Sigur, secerătorul se va descălța în iarba înaltă și va privi în zare.
Va începe poate să lucreze cu mâinile lui îndemânatice - ar fi minunat.
Și nu pentru că voi încerca să uit, dimpotrivă. Te voi ține strâns ca pe o mamă fără de care nu înțeleg libertatea.
Sfârșitul va fi ca un munte de nonsens. În viață asta distruge. Distruge orice scânteie.
Milena poate să îți arate cât de simplă o femeie poate
fi.
Cum poate să îți curețe papucii,
Să îți pregătească mâncarea cu indiferență,
Să te aștepte zâmbind, după ce a trecut prin toate nuanțele războiului,
Să îți aranjeze patul dimineața după ce ai
visat orice.
Chiar dacă e vie și e în
casa ta, ca o servitoare.
Milena poate să te iubească ca pe un invalid deși tu ești bărbat.
Milena poate să îți arate cât de drăguță o femeie poate fi.
Se făcea că locuiam la vechiul apartament. Eram în chiloți, cu o cămașă în carouri mici deschisă la vreo patru nasturi și mi-am strâns un picior sub zona inghinală pe canapeaua din sufragerie. Mă simțeam acasă. Eram îmbibat cu poezie așa de tare că îmi ieșea pe ochi așa că am decis să țin ochii închiși.
Și-atunci, a apărut marele poet care parcă voia să scoată ce e mai rău din mine. S-a așezat.
Avea o privire calină, sau canină, părul ușor țeapăn ca dat cu cremă de ghete. Eu vedeam totul cu ochiul de rezervă. Poetul încerca să mă descoase să afle pe unde am umblat și de ce am atitudinea asta solilocvistă. Era elocvent. Pînă la urmă am cedat am făcut o grimasă și am deschis puțin ochiul stâng să înțeleagă că nu sunt arogant. Din păcate, fiind un mediu umed, mi-a ieșit pe lîngă iris un miriapod lung si pufos care s-a băgat sub dulap. Ce cunoștințe are o insectă despre linia dreaptă! Atunci am observat în aer o schimbare. Poate importantă. Imediat a apărut, sau a intrat, și o câștigătoare de premii literare, s-a așezat pe scaun cu spatele la balcon. Ochiul meu interior o vedea cu o tușă sumbră dar m-am gândit că e din cauza mea. Nu știa nimic despre vierme, dar din discuția începută cu marele poet am realizat că a fost prevenită, sau zărise pe colțul mesei o hartă. Cei doi trântesc cuvintele de pereți în ritm de cha-cha. Eu am realizat inexistența mea deplină cu intensitate și m-am ridicat să ies din cameră. Involuntar, am deschis puțin ochii. Prin ochiul stâng au țâșnit broaștele, s-au refugiat în sertare, prin dreapta lăcustele care au intrat între cărți. Nu privi înapoi! mi-am spus, influențat de Septuaginta.
Am deschis ușa de la camera copiilor și acolo era - am văzut printre lacrimi - o fată îmbrăcată cu jeansi de culoare ultramarin și flanea din mohair ghemuită cu fața la perete.
Am tras un scaun de lemn curbat și m-am așezat, era o lumină intermediară, ca o pâine. Am închis iar ochii cu gândul că aici este locul meu.
Trebuie să renunți la perfecțiune, să renunți la vis.
Uneori trebuie să privești jăraticul vieții, să mesteci cenușa, să îți privești mâinile cu un cuțit ascuns.
Trebuie să renunți la a-ți dori binele, să nu te mai iubești, să ai o indiferență imperfectă.
Să-ți procuri o câmpie de tăcere plină de flori întâmplătoare, să nu construiești.
Să rămâi îmbrăcat doar cu o ușoară discriminare, cu un ciob de sticlă, cu care să zgârii în preajma fiecărui amurg pereții.
Să îți scoți cu grijă inima, să o mângâi și să o îngropi la rădăcina unui copac.
Cred că am inceput să mă prind de cum stă treaba cu poezia contemporană.
Când citesc versuri, mari versuri, mă pufnește râsul. În special versurile ermetice și etanșe. Tot ce era odată inaccesibil, e un fel de Azorel și Miaunel. Nu că m-aș pricepe să reproduc!
E atâta croială în literatură și în artă e la fel. Niște modiști cu mâinile fine și pesemne foarte lungi, ajung la butoane, își pipăie pieptul. E mare cât universul! Noroc că universul zice pass. Și rămânem în continuare cu imaginația infinită.
Așa.
Sau poate nu am început.
Ce texte meseriașe au meseriașii! Nicola lucrează în sculptură, litere, puțin chiar și în teologie. Îmi inspiră o ușoară teamă amestecată cu o profundă venerație. Lucrările vor începe în funcție de vreme, adică dacă nu plouă sau ninge. Vremea se schimbă de la o zi la alta am înțeles. Si iar de la capăt ca la vechile mașini de scris. În calendar sunt 365 de sărbători cu cruce neagră. Dar unele sunt cu negru bold. Adică îngroșat. Îmi vine să-mi dau cu palma peste cap că m-am făcut inginer constructor. Un preambul - ca să nu iau bătaie de la clienți. Occidentul a început să-l aplatizeze. Nu mai doarme la amiază întins pe polistiren, cu coiful din ziare pe ochi. Uneori își uită păhărelul acasă. Sare peste berea de la amiază.
Un singur lucru e de nezdruncinat și crează o solidaritate vindicativă: ziua de sărbătoare. Atunci, cu apatie, scrie un pomelnic în care înșiră toate înjurăturile. În drum spre biserică le mormăie în gând, încruntat, cu concentare maximă. Dar odată ajuns în fața bisericii, e cuprins de o mirare heideggeriană: se simte iertat și își vede de ziua liberă.
O chinezoiaică s-a aruncat de pe un pod la Paris, din eroare.
Își făcea un selfie și s-a dezechilibrat. În presa occidentală a scris că se uita pe facebook.În dimineața asta Milena își simțea capul pătrat. Ca un cub mai precis. Ziua și noaptea se amestecau în mintea ei precum cafeaua cu laptele. Dimineața lumina are o taietură aparte, un fel de acrivie.
Milena era tot mai departe, i se părea ea însăși un concept depășit. Și întâlnirile din studenție cu Alioșa erau deja un dans cu bunica ieșind din dulap în costum mulat din piele. Sfaturile bunicii erau acum în gura unei fetițe de 11 ani care o ruga insistent să o ducă acasă. Să își spele fața.
De ciudă, nici în oglindă nu s-a uitat de dimineață. Ar fi vrut să muște și cioburile cu strălucirea lor bolnavă să-i macine lumea sau rămășițele karmei cu gingii macabre dar cu înțelesul cuvintelor lui Hristos.
Alioșa bagă capul pe ușă și strecură câteva cuvinte veninoase:
- Odată, vei cunoaște teroarea spermei, frumoasă somnambulă! și fugi.
Dar teroarea oglinzii? Când intri ca într-un abator de fluturi! Spre larg!
Doar cu viitor își zise Milena.
Trebuie să fie un echilibru în galaxie. Va pune în practică opusul insomniei.
Va fi prima femeie magician. Prima scamatorie: tăierea bărbatului nespălat cu joagărul. Diavolul de amiază va juca la ruletă și legile lui Newton vor fi pierdute la table. Ca ambasada Argentinei. Va fi o nouă ordine pe cer.
Milena ieși pe ușa secretă din spatele oglinzilor de mână cu Victor. Nu se știe de ce alergau. Poate știau ceva necunoscut de ceilalți.
Ușa ducea spre niște scări.
Milena precum ea însăși credea, se distanțase și nu vedea nici o limită. Nici o carie la orizont. Era puțin avariată, de la oglinzi pesemne, dar totul era posibil.
După oglinzi nu e nici un contur.
Unele suflete sunt ca frământarea oceanului, își spuse Victor și trânti portbagajul mașinii. Au dimensiune, în cel mai pur sens al cuvântului. Acum abia simțea dezmorțirea minții lui încețoșate, într-o simultaneitate perfectă cu totala anulare a simțurilor. Era un Victor negru și un Victor alb. Cum deschidea ochii își imagina o lume neagră, cum închidea - să zicem ochii - își imagina o lume luminoasă. Una peste alta, Victor visa. Asta își dorise din fragedă adolescență.
Visa ca un urs, visa un destin zdrobit de rocile hazardului, visa ca un încarcerat adierea infinitului, mușca flămând din varul dimineților. Unele suflete au în ele tumultul devorării petalelor.
Victor era, în imaginația lui, cineva la care, trebuia de bună seamă să ajungă. Acum, în această dimensiune largă, nimic nu-l putea despărțiți de umbra lui și acest lucru, poate minor, se potrivea precum o cheie în broască, îi dădea un nesperat curaj. Traseul vieții lui părea desprins din poveștile nemuritoare, ca un satelit care și-a descoperit cimitirul. Cimitirul inocenților frământați de ocean.FDP îndoit de spate, deasupra mesei, cuprins de îndoieli. Deasupra unei grămezi de chiștoace. Cu buzele triste, coborând toate scările. De cu seară, a stat cu Iordache și Tarkovsky pe terasa barului Urban din urbea de domiciliu. Ce scînteietoare poate fi berea! Dar întunericul de după, ce grozav!
Iordache l-ar fi întrebat care e cota lui de piață în poezia românească. Ce mârșăvie! Iordache e viclean! Ah, dar poate FDP nici nu-i poet își spuse! Și toată viața mi-am dedicat-o acestui balet. Am mers pe vârfuri am mers cu nașu am fost în Nepal și Buenos Aires, am cheltuit cam toată averea generațiilor pe poezie! Nu fi nerecunoscătoare, desfranato! Recunoaște-mă! Dacă nu, ascunde-mă noapte în gura ta!
PS: Iordache a învățat tot de la mine.
La 7 Milena își parchează Range Roverul Vogue limited edition în fața la Sungym, urcă treptele cu vioiciune, atinge cartela și comandă o cafea neagră. Imediat se schimbă sport și urcă pe bandă. Își aranjează puțin părul - e important să fii femeie - setează viteza și asta e tot. Prin fațada de sticlă vede orașul cum se pune în mișcare. E o arteră principală pe unde se varsă suburbiile.
Simțea nevoia de energie. Aleargă, bea apă și iar aleargă. La început se cam plictisea dar a mutat canalul pe Animal Planet și nu se mai plictisește. Doar vede, aleargă și bea apă. Aleargă de dimineață până seara. Când pune capul în pernă e cărămidă, dimineața la 6 perna e cărămizie și obrazul ei are urme de proaspete de fabricație. Are impresia - își spune în puținele momente de reflexie - că a pornit motorul minții reptiliene . Fetele la început nu-i prea vorbeau. Acum toate schimbă vorbe cu ea, bat câte un five și o întreabă chestii. O puștoiaică i-a cerut sfaturi în vestiar - să ia sau să nu ia prafuri.Inima mea îl cheamă pe cel de nechemat, îi șoptește cuvinte de nerostit. 24/7 inima mea cheamă pe cineva. Strig la ea: proasto, oprește-te! Dar asta ar fi imposibil, îi strig: liniștește-te!
Cheamă precum psalmistul. O voce îmi spune: e Nimeni și Nenumitul cel pe care îl chemi! Cel ce nu este și Eu sunt nu au o relație dușmănoasă. Nu e nici un război universal. Numele se îmbrățișează cu cel Nenumit. Lumina luminează în întuneric și Întunericul n-a biruit-o, de ce? Între leu și antilopă e dragoste - spunea parcă tot psalmistul. Nu mai rumega ca vaca tot bulshitul social. Ieși, bucuria mea.Victor vrea să dea o lovitură. Nu una oarecare, o lovitură în lanț. Prima dată și-a fixat țintele: vrea să fure de la neplătitorii de taxe. Vrea să fure banii de la saltea, banii care apar în imaginile cu maneliștii tatuați și tapetați cu bancnote mari. Banii din șpăgile policienilor, banii din traficul cu țigări din Ucraina ș.a.m.d.
Are doi prieteni din liceul militar care au luptat la Helmand. Pensionari, mai greu de ucis ca Bruce Willis. Au pus la punct detaliile pe 1 ianuarie. E simplu:
1. Identifică ținta.
2. Fă planul.
3. Execută operațiunea.
4. Împarte prada.
5. Dispari o perioadă
Victor se gândește deja ce să facă cu banii. Dacă iei de la bogați tre' să dai la săraci, ca să fii haiduc by the book. Ar ajuta săracii care nu au liniște, săracii bolnavi, săracii care mai scriu poezie.
Prima mutare: munca de informare. Prima țintă: politicienii. Trebuie să afle unde țin banii.
Am parcat mașina pe marginea drumului, dar drumul era îngust. M-am dat jos, m-am uitat, am măsurat de două ori și am fost drăguț: orice mașină până în 3 tone jumate trece, așa că m-am dus la întâlnire. Am stat cât am vrut, nimic nu m-a presat. Nici o sarcină. Am luat chiar un castron cu pop corn. Când am terminat și m-am apropiat de mașină era un Pasat alb care voia să treacă pe lângă mașina mea, dar ezita. I-am făcut semn prin geam, cu intenția să-l ajut. S-a uitat la mine cu spume la gură. N-a fost interesat de ofertă. Am început și eu să-l înjur pe șoferul mașinii mele. L-am înjurat cu poftă și sinceritate. Atunci, i-am captat puțin atenția. Am văzut cu coada ochiului. Am urcat, am trântit portiera și dus am fost.
În urma unor escavari de suprafață, în localitatea Hamangia fu descoperit Alioșa într-o poziție ciudată cu podul palmelor legat de maxilare. Fusese atât de adâncit pe gânduri încât nici nu observase că divanul din catifea verde dispăruse în negura albastrului de Prusia. Rămăsese doar samovarul, ceașca și tabachera lui Napoleon, din toată încăperea. Imediat ce fu scos la lumină, periat și spălat Alioșa se lumină pe interior cînd realiză adevărata lui identitate: era Milena. Se bucura în același timp că scăpase de personajele toxice. Dintr- o dată apăru și divanul verde și, sătul de poziția lui de sub pământ își dădu jos pantalonii și haina și se întinse în chiloți pe divan. Rembrandt, care aprecia lumina interioară, îi făcu repede un tablou în mărime naturală. Avea pielea albă ca floarea de cireș japonez. După ce Rembrandt plecă, Alioșa prinse a vorbi:
- Dorm bine, mănânc bine și am o condiție fizică excelentă, ia priviți.
Ca să probeze spusele se răsuci cu picioarele în sus și gambele îi căzură în lotus, pe urmă se desfăcură iar și începură a se roti. Samovarul ceașca și tabachera, hop, se aruncară ca niște mere spre
picioarele lui albe care jonglau cu ele într-un ritm amețitor.
- O, daa! izbucni audiența aveți o condiție fizică excelentă!
Alioșa se posomori dintr-o dată la gândul că în audiență ar putea fi demoni.
Atunci apăru că prin minune Milena plină de funingine într-o rochie cu încrețituri. Se așeză pe divan lîngă el și îi luă mâna din barbă. Atunci, capul lui negru, de teracotă, se rostogoli pe parchet.
Influențat poate de câțiva scriitori din perioada alb-negru, Victor bea dimineața cafeaua în cel mai rău famat bar din urbea sa de naștere. Adio mamă, sau ultimul drum. Desigur, fusese plecat la Cluj, odată a ajuns chiar în Grecia. Acolo era altfel. Oamenii jucau table și parcă nu ieșeau din subterană.
Se gândea de multe ori când sorbea lichidul întunecat și privea indiferent rândul alcoolicilor aliniați la ora 7 la păhărelul de vodcă, că ar fi fost un favorizat al Fortunei (dacă ar exista) să poată trăi între alți oameni, alte peisaje, altă limbă. Nu se putea dedubla cu adevărat, nu putea introduce în lume noul său eu, acele posibilități fantastice, care simțea că nu au destulă lumină să spargă pojghița zilelor. De aceea simțea că se sufocă? Își eliberă puțin strânsoarea fularului. Sau poate e o contrapondere în acest organism mare. Pînă la urmă ce caută toți? Puțină fericire, și, cu puțină atenție, s-ar câștiga. Cum era citatul din Aristotel: fericirea depinde de noi. Am decretat: să fie rând la un păhărel de atenție, sau de încredere, dimineața!
Șirul gândurilor sale fu întrerupt de un gălăgios care se așeză la masa învecinată, scufundă un pahar de rom într-o halbă de bere cu o căutătură ușor dementă și vicleană, îi ceru o țigară.
Privirea lui deveni tulbure și blestemă în gând perioada cu scriitorii alb-negru.
Să fii ascultător și pe cât posibil să nu ieși în evidență. Să saluți oamenii în vârstă și să ai răbdare cu ei. Să nu bei vin, așa cum bei apă.
Să stai de vorbă cu cei de lângă tine ca și cum ți-ar fi prieteni.Și în dimineața asta de ianuarie ești frumoasă, vocea ta merge relaxant prin casă. Și azi știu că nu pot să ajung la tine, pentru că esența ta emite radiații mortale și distruge nonsensul.
În inima mea se rotesc roiuri, chiar dacă nu mai ești aceeași. Avantajul tău e că înțelegi schimbarea prea târziu.
Ești lîngă mine si asta mă liniștește cumva. Pe deoparte îmi consolezi teama de dezordine, pe de altă parte setea de lumină.
Ora 5 - o zi pentru tot nimicul de pe pământ, pentru muzică, pentru decizii în cele din urmă. Gustul amar al firelor care coboară în piept. 16 ianuarie, National day of Nothing.
Ora 5. Nimeni nu locuiește aici. E pustiu în Qarantania.
Poate așa trebuie să fie ochii, lipiți cu lichidul nopții. O zi pentru indecizie.
Și dacă cineva o să ne ia la bani mărunți, o să ne ceară un raport, o justificare a prezenței? O să ne verse toată berea în cap și o să râdă în hohote? Hohote cu lacrimi de milostivire.
Sau va avea un forceps cu care va introduce violent paie uscate sub piele.
Ora 5. O zi. Omul negru n-a sosit. Omul de zăpadă n-a venit.
În vis Victor visă că frunzele de viță de vie - bune pentru sarmale, au dezvoltat niște degete care îl gâdilau. Din când în când mai dădea cu mâna prin aerul nopți. Dar, majoritatea frunzelor pluteau pe un râu bucuros care se numea Cîrstian. Pe rău pluteau o mulțime de bărcuțe de hârtie care aveau nume de flori și câștigau concursuri de poezie. Victor însă, era membru fondator al Zidului de hârtie și se gândea că zidurile trebuie să blocheze trecerea. Victoraș se transformă rapid, în vis, intr-un baraj artificial, biblioteca lui intr-un lac de acumulare. Victor își admira structura interioară, care era beton și bărcuțele de hârtie derutate de lipsa curentului. Vaporașele erau drăgălașe ca niște copii mici de 5-6 ani, dar în bibliotecă au dat de soare, au început să crească și au devenit atrăgătoare. Unele scoteau fum, mergeau cu abur. Se agitau în bibliotecă și nu le mai încăpea lacul de acumulare. Atunci Victor deschise doi nasturi de la bluza pijamalei și zidul de hârtie, care oricum se cam fleșcăise în ultimii 10 ani, se rupse de tot și poezia invadă lumea cu furia potopului.
Când se trezi, transpirat, Victor se strădui să își amintească visul, dar nimic. Nu se știe de ce, s-a dus în bibliotecă și a căutat o frunză. În continuare, nimic. Așa că luă cartea: curs intensiv de botanică, se ghemui în fotoliu și începu ziua. Trezindu-se, se trezi.
Mă pun în genunchi, să am poziție ca să adun cu unghiile de sub stern ceva materie, un pic de pământ. Oamenii vor pământ. Eu nu știu ce vreau. Stau într-o prostație aproape prostească și încerc să nu mă descurajez, da, trece timpul. Oricum, m-am decis să scriu. Tot e un pas, în orice direcție. Cu cât înaintez mi se pare că se retrag cuvintele și mă bușește râsul. Și mă gândesc la aventurile excentrice ale prietenului meu Gram.
Pixelii și biții lucesc și ning fotocrom
Poeții mahmuri prin baruri sumbre tînjesc la Deniz
Se uită la pixuri siderați și zgârie masa albastru marin.
Ea aruncă cu un fotogest ochelarii de soare ca să fie Feliz
Vine un ger năpraznic și îngheață tot ( și masa)
Noroc cu domnul Eminescu
că ne încălzim un pic. Deniz, Deniz. Un bloody Mary pentru Deniz.
Viața e un șifonier care trebuie împins pe scări în sus, se gândi Victor. Oricum, e de preferat. Când își amintea de Milena, era ca împăratul din poveste - cu un ochi plângea și cu unul râdea. Râsul e simplu ca percepție, dar în privința plânsului e fără cuvinte. Fără discurs. Cum se gândea la ea, hop, imediat viața devenea grea. Parcă era la cârma Titanicului, fără servodirecție, cu aisbergul între ochi.
Ce nu îi plăcea la Milena? La asta medita în pauzele de țigară, chiar dacă nu făcea mare lucru, pauza de țigară era o incursiune și mai adâncă în adâncurile nimicului. Milena avea un gât de care se putea lipsi. Picioarele erau ușor strâmbe. Nasul un pic cam îndrăzneț. Când începea să taie nu se oprea. La sfârșit îi părea rău, își cerea iertare și săruta fotografia. Ar putea să treacă să-l vadă, își spuse.Între oameni nu exist. Mai mult exist în natură. Sau singur.
Oamenii mă storc de putere, aș vrea să nu-i înțeleg. Si chiar așa e.
Îi evit uneori,
mai ales când le este peste măsură să intre în distopia în care eu pot fi ucis.
Oamenii sînt înarmați cu toată istoria, au pielea tăbăcită. O mixtură de ură și justiție. Un terci. E un loc în care lumea se împuținează și asta îi determină. Navighează blazați pe o autostradă și crima îi dezmorțește .
Ce poți să faci într-o zi ca oricare alta în afară de a refuza? Milena îi apărea ca un zmeu îndepărtat pe un cer după un alt cer.
Există un taur care dă târcoale prin toate orele, își spuse. Ca o antenă care te poate împinge pe margine. Trebuia să refuze.
Timpul parcă trece altfel dacă nu aștepți și nimeni nu vrea nimic de la tine. Parcă e al tău.
Nu înțelegea compulsivitatea acesta axiomatică. Creșterea copacilor în sute de ani.
Simțea cum se întoarce o pagină și aerul vibrează.
Pe o zi ca asta ai simțit că nu ai scăpare. Mă gândesc ce proces mental ai avut să alegi funia în defavoarea altor mijloace. Pe urmă, te-ai asigurat că vei avea un ultim succes. Cum a fost să pui la punct aceste detalii tehnice cu inima ruptă? Cum a fost să te vezi cu limba umflată și ochii holbați, dacă acest lucru se întâmplă. Sau Ami, fetița ta de 10 ani să te găsească așa urât, la amiază. Ce s-a petrecut în inima ei? Înainte, își acoperea urechile, acum ochii. Ai găsit ieșirea?
Ai vrut să lovești în cel neclintit?
Aș fi vrut să mă cauți când ți-a fost greu. Chiar dacă ai crezut că m-ai înșelat. Poate te-aș fi îmbrățișat, așa mare, gras, blond și neputincios.
În mintea lui Victoraș se rotesc toate femeie frumoase din lume ca într-un carusel imens, cu lanțuri. Toate femeile au pielea moale ca dintr-un cauciuc natural premium și toate sînt vesele - peisajul și adrenalina au un efect stringent, euforic. Și atunci, ar trebui să intervină el, cu mustața lui atractivă și jocul lui de sprîncene.
Doar că azi, se simte perfect. Nici vântul nu bate. Uneori caruselul stârnește praf, provoacă furtună.
Alioșa i-a vorbit despre plăcere. Și-a astupat urechile. Plăcerea e ca o furtună, aude o voce care îi ciocăne în cap.
Furtuna perfectă, liniștea și bucuria - alege. Trebuia să fie deja instruit în problemele astea spinoase.
Luă chitara, își puse bărbia în șoldul ei sidefat și execută câteva acorduri.
De câteva zile Alina are un prieten nou, sau poate e doar o veche cunoștință, se gândi Victor. Ce aiurea, trebuie să aștepți ca să devii frecventabil!
Are o cămașă cu mânecile trei sferturi suflecate sub formă de guler ascuțit și stă cu coatele pe masă. Are niște brațe de fildeș. Cu brațele astea ar putea să-l dea de două ori peste cap pe băiatul brunet. Dar ea râde și fumează. Acum ochii ei urmăresc cuvintele ca și cum ar cuceri un oraș, clădire cu clădire.
Deodată tună, se stîrnește o pală de vânt și Alina se gândește că vine zmeul. Îi oferă băiatului mai multe zâmbete și intră în cafenea. Se baricadează în spatele tejghelei. Își face o cafea ușoară, în care desenează un palmier. Își privește brațele ivorii, își mișcă degetele, totul funcționează.
- Lumea era considerabil mai vrednică de descoperit, mai plină de semnificații, când aveai o minte curată și un trup asemănător. Cum scria pe peretele sălii de sport: Mens sana in corpore sano. Până când ai început, dragă Victor, autofagia care se va termina în mormânt.
Și când spun lume, mă refer la tot, nu doar la oameni. Uită-te la tine cum te consumi și aștepți. Ai 9868 prieteni virtuali, trăiești 94 de ani 3 luni 10 zile si patru ore și vrei să fii iubit? Eu te pot iubi cât 10000 și pot avea milioane de fețe. Intensitatea e unul din numele mele, dar poți să îmi spui cum vrei. Poate crezi că am luat-o razna.
Și apoi, dragul meu cum ai să duci atâta iubire? Crezi că te va vindeca de ceva? Revino-ți.
Tu poți să atingi locuri pe care ei înșiși abia le presimt. Ăsta e darul. Liniștește-te, e sfatul meu.
Victor nu era posomorât, nu era în nici un fel, doar că, în piept, simțea un fel de revoltă.
Poate ar fi bine să descriem puțin împrejurările în care Alioșa își desfășoară existența. Locuiește intr-o casă în forma de L, la catul superior în extremitatea lungă a casei. Are o cameră înaltă cu trei pereți, pe fiecare sînt încadrate câte două geamuri înalte, cu canat dublu, fiind o cameră care parcă respiră lumină. In rest, pe pereți are așternută o colecție de farfurii de Horezu. Usa e și ea înaltă, stil neoclasic iar în colț funcționează o sobă cu arzător pe gaz din teracotă ivorie. Biblioteca, fotoliile și biroul sunt din lemn de nuc, și transmit un aer încărcat și chiar prea sobru încăperii. Spre diferență de alții, Alioșa aici își trăiește existența și inexistența de peste 30 de ani. Inexistența o căuta cu asiduitate încă din perioada interbelică. Oriunde ai pleca, ești tot tu. Dacă mergi foarte mult pe același drum, drumul se diluează, își pierde esența.
Și e la fel.Într-o seară am avut o efuziune lirică sau o expansiune de nucleu și am recitat vreo trei poeme soției mele. În timp ce recitam din telefon, mai ridicam ochii, dar nu am întrezărit nimic, nici bun, nici rău. După ce am încheiat, nici o reacție.
Atunci am întrebat cu o voce puțin suavă:
- Ți-au plăcut?
Și că să fie un thriller veritabil s-a lăsat un scurt moment de tăcere după care a spus hotărât, poate ușor zeflemitor:
- Vinde-le!
M-am gândit că i-au plăcut și așa a găsit de cuviință să le aprecieze.
De ce mă bucuram când începea un nou an? Sau, dimineața, de unde până unde fericirea aceea latentă ca o larvă?
Am avut o deziluzie în matematică cu numerele. Zero e perfect pentru mine. Bucuria, mă gândesc nu vine din bifarea listei. Nu vorbesc de fericire, care e o chestiune care mă depășește.
Am avut n agende, an după an, cu activități, calcule și numere de telefon. Și după ce îndeplineam totul, ochii mi se scurgeau în agendă și mă trezeam că am făcut prea puțin. Ar fi trebuit să scriu în fiecare zi un roman. Așa că le-am aruncat.
Mi-am imaginat că am un creier de elefant. Am construit un creier de elefant.
Și acum nu mai am nimic de făcut.
În toamna aceea orașul era senin si mi se părea deosebit de curat deși nu puteam fi sigur pentru că eram cam miop. Dar, pentru că nu mă omoram cu curățenia, e adevărat, ci o făceam mai mult din datorie, totul era perfect. În clasă stăteam în penultima bancă pe rândul din mijloc și îmi amintesc că în pauze cântam. Bolboroseam toată muzica pe care o ascultam la magnetofon. Aia credeam ca e valoare, nu ce se dădea la radio. Într-o zi am simțit cum se lipesc niște priviri de mine. Niște priviri visătoare și afectuoase. Am avut chiar o viziune cu o fată care se ghemuia ca o pisică la pieptul meu. A doua zi mi-am pus ochelarii și am constatat că se uită la colegul meu de bancă. Nu mi-a fost ciudă, eu aveam alte preferințe. În acea perioadă împlinisem 18 ani și mergeam prin baruri și cafenele. Aceste spații mi se păreau pline de secrete și înconjurate cu un glob energetic. Odată, mi-am cumpărat un cappuccino. Primul meu cappuccino.
- Lumea este mama mea. Și mama era o femeie pătimașă. Îi sărea țandăra din orice. Poate o să te întreb și eu odată, sau chiar acum, ce ai făcut cu talentele tale artistice speciale?
Le-ai îngropat ca pe un diamant neșlefuit? Nu te-ai gândit că un talent e o mână în plus? În fine, poate ai avut tu un gând. Vei fi spus că e un as în mânecă, dar tocmai aici e necazul. Asul câștiga partida.- Poate ați căutat un loc în care să vă feriți de voi înșivă. Tonul ceremonios si depersonalizat îl ajuta să intre într -o stare de plenitudine sufletească.
Și acel loc a crescut, cu timpul, pînă a devenit imens. V-ați gândit că lumea pleacă de la o premisă greșită, care se rostogolește ca un bulgăre, crește, până când adevărata lume dispare de tot? Dacă ați apreciat de la bun început greșit oamenii? Ați suferit ați construit sau ați râs fals. S-ar mai putea face ceva? Cu siguranță nu e totul pierdut! Într-un anume sens, totul se poate repara, dar pentru asta trebuie rescrisă istoria. Procesul este oarecum simplu întrucât istoria nu există în realitate.
În primul rând, trebuie să inversăm raporturile: realitatea ești tu. Doar lumea moare, înșeală, are tot felul de lăcomii deșănțate. Gândește-te la lucrul acesta.
Alioșa puse un semn, închise cartea și părăsi cameră.
Victor așezat pe sofa cu coatele pe genunchi, degetele împreunate și bărbia în piept sferedelea cu privirea pardoseala.
Cu cât Milena era mai departe cu atât ieșeau la lumină calitățile ei ca niște frunze noi dintr-o plantă iubitoare.
Victor mai arunca uneori priviri grele spre fereastra ei. Tot uneori, se gândea dacă are sau nu o inimă stricată. Dar acest lucru i se părea imposibil. Inima nu e o colivie cu un spațiu măsurat pentru zbor. Cel puțin inima lui nu era o cușcă care să poarte prizonieri.
Acum însă, opacitatea ochilor ei a dezvăluit o nouă trăsătură a caracterului. Poate acesta era vehicolul ei cu care ocolea și aroganța și umilința. Oricum, se schimbase totul. Cosițele aurii din imaginația lui nu mai erau la fel. Nu e suficient să pleci sau să îți ții respirația ca să obții imobilitatea. Milena plutea pe un râu limpede ca smaraldul. Avea ochii albaștri și nu semăna cu nimic.
- Dragostea este cea mai pură ficțiune dragă Victor. Închide ochii și simte amenințarea.
Interlocutorul acestei după-amiaze friguroase era domnul Alioșa, chirurg psihoplastician cu cabinet și dependințe în Strada Timpului 6.Victor văzu moartea cu ochii și asta cu atât mai mult cu cât avea capul acoperit cu o glugă albă groasă, prin care răzbătea vacarmul mulțimii. Lanțurile zornăiau la picioarele lui și unele sunete asemănătoare unor ordine scurte, smulse din încleștarea fălcilor, anunțau apropierea de plutonul de execuție.
Dar această larmă era un fond sonor care nu-l putea extrage din starea lui sufletească. Să îți vezi moartea cu ochii e același lucru cu ați revedea viața. Imaginile defilau cu o frecvență atât de înaltă încât nu-i rămânea decât buna intenție și o inimă curată. Sau cine știe cât de neprihănită era inima lui? Simțea lacrimile cum îi alunecă de pe obraji pe gât și apoi pe piept. Dar cui folosesc bunele intenții, mai ales când nu mai ai ocazia să le pui în practică? Sau o inimă aproape pură?
Într-o fracțiune de secundă îi apăru o sală ca de cinematograf, cu scaune de pluș, cu spectatori ușor încruntați care priveau printr-un ecran de sticlă desfășurarea evenimentelor. Simți deodată o frică teribilă atât de intensă încât tot sufletul său chinuit părea că se relaxează după o lungă convulsie. O palmă îl împinse cu spatele într-un zid. Deodată simți că a știut mereu cum va muri. În copilărie avusese un vis repetitiv și abstract, în care îi apărea o linie care înainta într-o ramă ca de tablou. Semăna foarte bine cu o electrocardiogramă, dar cu cât înainta dintr-o parte în alta se transforma într-un ac care înregistrează un cutremur uriaș. Acum e totul. Ochiul ciclonului. Auzea înfundate sunetele metalice ale armelor, și apoi se lăsă liniștea. Totul a fost prea puțin, viața prea scurtă, ce victorie și asupra cui să o clameze? Undeva se auzea sunetul tobelor și parcă începea un vals. Din liniștea infernală se desprinse o voce care citea probabil sentința pentru că a început cu crimele de care era acuzat. Sub glugă lacrimile i se transformaseră într-o sudoare glacială. Spre final, auzi ceva neasteptat, de neconceput, se gândi: pedeapsa cu moartea se va executa prin luxația gâtului în zona cervicală.
Simți o atingere de o finețe maternă care îi ridica gluga.
În fața lui se afla Milena într-o ținută casual sau office și râdea din toată inima:
- Victoraș, îi spuse, ești iertat! Și nu își putea opri hohotele. După care, cu o claritate plăcută, îi spuse: îți voi suci capul în următorii 40 de ani.
Milena era așa de frumoasă, nici în visele lui diurne nu strălucea la fel. Ne vedem la următoarea execuție!
Se răsuci pe călcâie, strânse tot aranjamentul ca pe o tablă de sah și plecă fluierînd, vals.
Victor avea un vierme, ca o antiteză a primelor zile de școală când i s-a spus că Ana are mere. Încă de atunci simțise un fel de împunsătură de cuțit, când a înțeles că cineva care nu există poate să dețină ceva. Oricum, Ana a pățit-o rău în literatura română.
Revenind, nimic nu era mai ascuns decât viermele lui Victor pe lumea asta si toate celelalte. Din păcate, viermele îl rodea mai rău decât curiozitatea. Se gândea: oare va reuși să iasă?Victor a intrat în camera Milenei de pe stradă 7 cu mâinile îndesate în buzunare, ceea ce putea însemna că nu prea îi păsa, lucru cu totul neadevărat pentru că inima îi bătea nebunește. Milena însă, era întinsă în pat și fixa tavanul cu privirea, cu o acuratețe care crea senzația subliminală că tavanul, altfel, s-ar prăbuși imediat.
Prima dată Victor s-a gândit că e supărată, pe urmă și-a făcut o scurtă introspecție, întrebandu-se dacă să creadă sau nu în sufletul pereche. Nu, cu siguranță nu. Milena i se părea tot mai aproape iar tavanul tot mai sus, cu alte cuvinte o gură cât camera ei, părea să-l înghită. Deodată Milena dintr-un salt se aruncă asupra lui și îl trînti la podea. Tavanul căzu în plan secundar și câteva așchii de lemn spânzurau în hăul de deasupra.
Victor din cauza șocului rămase cu ochii închiși, tot aerul îi părăsise plămânii. Inima îi ieșea din piept ca un balon roșu cu formă de inimă și în aer plutea un miros uscat de tencuială.
Atunci Milena îi suflă între ochi și începu să râdă cu poftă. Victor atunci, fericit, se hotărî să moară repede. Ce ciudată e viața își spuse la final! Tocmai lui, unui necredincios, să i se întâmple una ca asta!
Dimineața în care au spulberat Capitoliul a fost pentru Victor una deosebit de liniștită.
Niciodată când se trezea nu știa cât e ora, nu știa dacă e noapte sau zi, nu-și amintea numele de botez, de fapt se trezea sub forma - dacă se poate spune așa - a conștiinței pure. Aceste momente încerca să le prelungească indefinit pînă la prima amintire - să spunem.
Într-o dimineață oarecare, după ce s-a frecat la ochi, s-a gândit să folosească inteligența naturală pentru un soi de descompunere, dar nu fizică de bună seamă, dacă a simțit că i se activează un fel de sim cu cele zece porunci. Cele zece erau acolo sub forma unor tăblițe dar nu se amestecau cu sângele. Erau ca uleiul și apa.
Imediat ce a zărit cele zece porunci a înțeles că e un idiot.
Și-a amintit de oamenii cu care a interacționat ca pe niște fișiere, oamenii cu care a lucrat, a stat la masă, au analizat proiecte, i-au cerut diverse servicii, s-au amețit cu alcool s.a.m.d. și toți l-au tratat ca pe-o unealtă. L-au luat de prost. Pînă și tatăl său i-a spus-o ieri, i-a spus că e răsuflat, dar pe un ton din care se subînțelegea că e ceva pozitiv. L-a înconjurat în același timp cu o privire scînteietoare și caldă.
În dimineața în care au spulberat Capitoliul, Victor și-a spus că poate această formă de toleranță i-a hrănit tristețea. Momentele acelea sfâșietoare, deșertice și aparent zdrobitoare. Dar acum nu mai conta.
Se gândi apoi la iubirea dezinteresată. Cum ar fi să o poți apropia.
Iți amintești casa noastră, demult, plină de flori - la fiecare împăcare alergam după flori. Prima dată, mi-ai șoptit - după ce răul trecuse și revenisem la o dispoziție sufletească mai plină de viitor parcă:
- Să fie puse în pământ.
Și de atunci au început să aterizeze ghivecele. Ce-i drept, niciodată nu m-am gândit că povestea noastră s-ar putea scrie, pentru că ar fi însemnat să fie deja un capitol încheiat. Și acum, pe drum, mă gândeam exact la lucrul acesta, când ți-am spus că am nevoie de o femeie iubitoare, nu de o servitoare. Și stai adâncită în canapea, adâncită în cărți, de parcă acolo ai putea afla acolo secretul creșterii florilor din pământ. Dar nu mai alerg după flori. Nici măcar nu sînt trist. Intru dintr-o cameră în altă și mă gândesc cu o ușoară teamă la secretul creșterii florilor.
Poate că fericirea este un loc, își spuse Victor. Un loc unde ai vrea să rămâi, cum au simțit apostolii pe Tabor. Dar, mai întâi trebuie să alergi ca să fii liniștit, dar, ce liniște mai e aceea pe care o poți descoperi cu suflarea tăiată? Trebuie să existe acest loc se gândi Victor, e prea înrădăcinat în subconștientul colectiv! Pe de altă parte, nu putea să-și ia ochii de la fluviul otrăvit și de la cele 7 turnuri profilate în zare. Cum poți să alergi într-o barcă? E simplu, pentru că nu e nicio ieșire. Neavând nici o ieșire Victor începu să cânte fără să-și audă vocea, începu să vadă fără să înțeleagă nimic. Știa că a gustat din otravă și că nu are scăpare dar cântecul său neauzit strălucea pe cerul înverzit.
Magazin de electrice - aici nu e bună cafeaua - când apăru Milena cu părul leonin cu pomeți leonini, îmbrăcată cu o o blană de nurcă. Era chiar în fața ansamblului de locuințe unde locuia și acum ajungea acasă. Ridica genunchii la fiecare pas, stâng drept, stâng drept, cu o ușoară nesiguranță și apoi privi înainte. Din privirea ei am înțeles imediat că știa tot. În afară de asta, privirea ei avea o anume greutate. Milena știa că poartă frumusețea pe umeri ca pe o armă cu repetiție. Când privea înainte cu acea precizie învățată în perioada postadolescentină nu trebuia sa fii priceput că să înțelegi că avea glonț pe țeavă.
În pijama, dimineața când se uita în oglindă, lua o dischetă o înmuia într-un ulei special netezea spațiul din jurul ochilor, fruntea, lateralele nasului. Atunci își aranja și privirea de soldat care lustruiește meditativ țeava puștii.
Dar astăzi era o zi cu soare în care felinele mari se tolănesc în iarba stepei și practic se ocupă doar de viața lor.
Milena deschise ușa apartamentului și o lumină caldă inundă spațiul dinspre balconul deschis. Lumina dimineții iarna are o tărie și o claritate dezarmantă.
Eu cred că inima nu are nici o vină. Prea multe în literatură și religie se pun în seama unui organ care, dealtminteri, merge ceas.
Nu inima te izbește cu capul de toți pereții.Somnul elefanților nu e nici pe departe unul mare așa cum poate te-ai putea aștepta, spuse Milena
în timp ce mângâia cu palmele interiorul sicriului. Îngerii cântau duios de parcă legănau un fetus ascuns în toracele ei fragil. Era un bun motiv să intre în uitare să șteargă definitiv promisiunea unei nemuriri temporale. Milena se gândea să-și șteargă numele și chipul. Elefanții au cimitire și poate sînt printre puținele ființe care se gândesc serios și cu admirație la bătrânețe, cu o simplitate de Iisus, dacă Iisus s-ar fi calificat să îmbătrînească în livada cu vișini. Uf!Să construiești o casă la cheie în 100 de zile e cum sînt eu. Strig în deșert și nu mă aude nimeni. Îți trebuie o anume pregătire. Trebuie să întinzi mâna și să o încasezi. Am o lume numai a mea ca și cum am trăit în pădure.
Să fii omul pădurii nu e de groază.
E firesc când lumea e nelocuită, rece și prea puțin sălbatică. Acum sper că m-am obișnuit cu glasul care iese din pereți. Cu pădurea care îmi iese prin torace ca un alfabet.
Vreau să învăț ceva de la nimeni, chiar vreau să ascult ceasul că pe-o explozie!
Vreau să încep să fiu liber și, pentru a nu intra în detalii sobre sau ludice, țin să afirm, cu o tărie moderată, că există o cale invizibilă care umblă pe sub inima mea, ca un râu.
Ea e un râu, dar nu trebuie personificată, pentru că e mai mult o curgere iminentă, un stăvilar, un pește și o cascadă în același timp. Cine ar putea să salveze lumea n-ar vedea mai mult. O lume care se întoarce cocoșată cu spatele și spune: eu nu sînt tu! cu o imensă tristețe dublată de ignoranță sau cel puțin de indiferență! Ai putea să te pui în pământ ca o sămânță și să aștepți sfârșitul. Să te autoîngropi. Ai putea să speri că speranța nu e o amăgire nouă.
Vreau să învăț ceva de la tine adevărata mea mamă, chiar vreau vreau să simt gustul fin amărui al fericirii. Să vii ca și cum niciodată nu m-ai părăsit.
Ce mă enervezi! Ce mă enervezi!
Dar tabloul acela ce s-a întâmplat cu el? L-ai pus pus pe terasă, sprijinit de perete?Inima ei se asemăna în unele privințe cu turnul vechi din Sulina în afară de faptul că inima ei e tot timpul on.
Indiferent dacă e vorba de azi sau peste un milion de ani. Și e urmarea naturală a unei fapte mărețe. Magnifice chiar. Inima ei a trecut de frontiera universului. Sînt tot felul de vorbe, unele dușmănoase care susțin că a trecut înot. Că era noapte și nu se verifică. Whatever.Când se simțea obosită Milena intra in camera secretelor. Oamenii în general o oboseau. In cameră se așeza cruciș în fața unei icoane mari și închidea ochii; își imagina icoana ca pe-o oglindă. Atunci începea să simtă cutele de pe frunte ca pe-o istorie personală, respirația sacadată și sunetul acela ușor strident pe care îl recunoștea dintr-o mie. Atunci, începea să se dezbrace încet, dinspre frunte. Prima dată îndepărta pielea capului și părul mătăsos, pe urmă sfâșia cu grijă pielea subtire a gâtului spre umeri, cu tot cu haine și cu bareta poșetei. Își dezbraca mâinile de piele dar și de țigara uitată ca un stilou între degete. Sunetul se auzea tot mai strident, dar impetuozitatea acestuia era dublată de un soi de pace. Din depărtare se auzea sirena salvării. Se dezbraca în fața icoanei pînă la ombilic. Încercă cu unghiile să îndeparteze sînii dar nu reuși.
In această ipostază, Milena avea un farmec aparte și o culoare de pepene roșu. Doar ea putea ști cu o precizie indiscutabilă ce-i spunea oglinda. Asta în cazul în care vorbea, dar anumite particule fine pluteau între ea și oglindă.nimic nu l-ar fi putut determina pe Victor să devină ceva ce el nu era. și, cu adevărat nu ai fi descoperit ceva notabil la el, în afară poate de privirea sfredelitoare. lumea simțea imediat o nevoie instinctivă de a trece mai departe când îl întâlnea în diversele împrejurări ale vieții. lucrul acesta totuși se pare că nu îl deranja decât într-o prea mică măsură. în realitate, nici el nu își descoperise o însușire definitorie. de exemplu să spună cineva: ăsta la băutura face urât. dar nimic. la băutură începea să fabuleze si să ridice tonul dar asta e prea puțin notabil. e ceva obișnuit.
își putea aminti totul încă de la început. fiecare lucru, o culoare, fiecare insectă are ceva specific. înzestrat cu această lipsă i se părea că ar fi putut fi orice. în adolescență i s-a vorbit despre modele, despre cultură. părinții au fost primele modele, se spunea. a scris chiar un eseu despre adolescență pe care l-a citit clasei în propria lui adolescență. cu memoria sa de vegetarian știa că - undeva în măruntaiele lui - este diferit, dar diferența o făcea exact această lipsă a însușirilor sau o medie a tuturor lucrurilor care nu ies în evidență.
în preajma sărbătorilor de iarnă Victor simțea altceva decât singurătate. simțea cu totul altceva, mai degrabă un soi de imponderabilitate și această lipsă în plus îl completa și îi inducea un sentiment de bucurie și deplinătate. era ca și cum focurile de artificii dezintegrau în noapte conturul său lipsit de conținut.
