Când se simțea obosită Milena intra in camera secretelor. Oamenii în general o oboseau. In cameră se așeza cruciș în fața unei icoane mari și închidea ochii; își imagina icoana ca pe-o oglindă. Atunci începea să simtă cutele de pe frunte ca pe-o istorie personală, respirația sacadată și sunetul acela ușor strident pe care îl recunoștea dintr-o mie. Atunci, începea să se dezbrace încet, dinspre frunte. Prima dată îndepărta pielea capului și părul mătăsos, pe urmă sfâșia cu grijă pielea subtire a gâtului spre umeri, cu tot cu haine și cu bareta poșetei. Își dezbraca mâinile de piele dar și de țigara uitată ca un stilou între degete. Sunetul se auzea tot mai strident, dar impetuozitatea acestuia era dublată de un soi de pace. Din depărtare se auzea sirena salvării. Se dezbraca în fața icoanei pînă la ombilic. Încercă cu unghiile să îndeparteze sînii dar nu reuși.
In această ipostază, Milena avea un farmec aparte și o culoare de pepene roșu. Doar ea putea ști cu o precizie indiscutabilă ce-i spunea oglinda. Asta în cazul în care vorbea, dar anumite particule fine pluteau între ea și oglindă.In camera secretelor se instala uneori un aer rece, montan. Și atunci, un privitor mai atent, dacă ar fi reușit prin absurd să intre, ar fi observat că Milena este una dintre puținele divergente rămase în viață. Totuși, pentru a nu duce în eroare cititorul, nimeni nu a văzut-o pe Milena. În aceeași ordine de idei, nici Milena nu a văzut mare lucru pentru că era cu ochii închiși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu