Nu sînt trist

Iți amintești casa noastră, demult, plină de flori - la fiecare împăcare alergam după flori. Prima dată, mi-ai șoptit - după ce răul trecuse și revenisem la o dispoziție sufletească mai plină de viitor parcă:
- Să fie puse în pământ.
Și de atunci au început să aterizeze ghivecele. Ce-i drept, niciodată nu m-am gândit că povestea noastră s-ar putea scrie, pentru că ar fi însemnat să fie deja un capitol încheiat. Și acum, pe drum, mă gândeam exact la lucrul acesta, când ți-am spus că am nevoie de o femeie iubitoare, nu de o servitoare. Și stai adâncită în canapea, adâncită în cărți, de parcă acolo ai putea afla acolo secretul creșterii florilor din pământ. Dar nu mai alerg după flori. Nici măcar nu sînt trist. Intru dintr-o cameră în altă și mă gândesc cu o ușoară teamă la secretul creșterii florilor.