Victor visează

Unele suflete sunt ca frământarea oceanului, își spuse Victor și trânti portbagajul mașinii. Au dimensiune, în cel mai pur sens al cuvântului. Acum abia simțea dezmorțirea minții lui încețoșate, într-o simultaneitate perfectă cu totala anulare a simțurilor. Era un Victor negru și un Victor alb. Cum deschidea ochii își imagina o lume neagră, cum închidea - să zicem ochii - își imagina o lume luminoasă. Una peste alta, Victor visa. Asta își dorise din fragedă adolescență. 

Visa ca un urs, visa un destin zdrobit de rocile hazardului, visa ca un încarcerat adierea infinitului, mușca flămând din varul dimineților. Unele suflete au în ele tumultul devorării petalelor.

Victor era, în imaginația lui, cineva la care, trebuia de bună seamă să  ajungă. Acum, în această dimensiune largă, nimic nu-l putea despărțiți de umbra lui și acest lucru, poate minor, se potrivea precum o cheie în  broască, îi dădea un nesperat curaj. Traseul vieții lui părea desprins din poveștile nemuritoare, ca un satelit care și-a descoperit cimitirul. Cimitirul inocenților frământați de ocean. 

În toată această zbatere era și un sâmbure de voioșie netulburată pe care n-o putea împărtăși nimănui.
Așa trec peisajele, își spuse, ca o posibilă călătorie.