Nu înțelegea de unde vine emoția care îi urca prin piept. Parcă i s-ar fi umflat o gușă închipuită și capul ar da semne de nesiguranță. Dacă ar fi acum în aeroport și sub branțurile pantofilor ar avea cocaină ambalată în folie subțire? Ar simți moliciunea pașilor? Ar glisa tălpile pe interior? Pașii sunt un fel de rostogolire a ceva anterior, un bulgăre, își spuse.
Atunci și-a amintit cu precizie senzația avută la Metro când a furat un șurub. Problema nu era una morală sau în prea mică măsură. Problema era că tot ce era se putea prăbuși într-o clipă. Din punctul lui de vedere, a fi carăuș de droguri presupune să ai cât mai puțin de pierdut. S-ar fi prăbușit toate schelele.
Simțea imboldul irezistibil să fure un cui. Dacă ai făcut-o dată poți să o faci și de o mie de ori.
Apoi își aminti de moartea stupidă a lui Alioșa, un om de la care chiar aveai ce învăța. Dar avea un mic defect și de la acest defect i s-a tras. Când un om chibzuit face o imprudență e un mic defect, nu? Avea încredere în șansă, își spuse. Asta era. Să întorci mașina pe linia dublă continuă să te asiguri și totuși să mori lovit din lateral de un bmw seria 5 condus de un puștan de 19 ani care circula regulamentar. Off. În rest, Alioșa era perfect ca un diamant șlefuit.
Tot mergând prin magazin, Victor trecu pe lângă o fată care supraveghea ieșirea. Ieși. Nu avea nici un cui în buzunar. Fata avea o privire accentuată poate de purtarea unei măști turcoaz, o privire animalică și răscolitoare în modul cel mai pozitiv. Un amestec de neștiință asumată și teamă. O privire umedă, vie, ca gheața albăstrie dintr-un aisberg. Emoția se transformă în ceva nou pentru care ar fi dorit să mulțumească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu