Mă pun în genunchi, să am poziție ca să adun cu unghiile de sub stern ceva materie, un pic de pământ. Oamenii vor pământ. Eu nu știu ce vreau. Stau într-o prostație aproape prostească și încerc să nu mă descurajez, da, trece timpul. Oricum, m-am decis să scriu. Tot e un pas, în orice direcție. Cu cât înaintez mi se pare că se retrag cuvintele și mă bușește râsul. Și mă gândesc la aventurile excentrice ale prietenului meu Gram.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu