Plăgile

Se făcea că locuiam la vechiul apartament. Eram în chiloți, cu o cămașă în carouri mici deschisă la vreo patru nasturi și mi-am strâns un picior sub zona inghinală pe canapeaua din sufragerie. Mă simțeam acasă. Eram îmbibat cu poezie așa de tare că îmi ieșea pe ochi așa că am decis să țin ochii închiși.
Și-atunci, a apărut marele poet care parcă voia să scoată ce e mai rău din mine.  S-a așezat.
Avea o privire calină, sau canină, părul ușor țeapăn ca dat cu cremă de ghete. Eu vedeam totul cu ochiul de rezervă. Poetul încerca să mă descoase să afle pe unde am umblat și de ce am atitudinea asta solilocvistă. Era elocvent. Pînă la urmă am cedat am făcut o grimasă și am deschis puțin ochiul stâng să înțeleagă că nu sunt arogant. Din păcate, fiind un mediu umed, mi-a ieșit pe lîngă iris un miriapod lung si pufos care s-a băgat sub dulap. Ce cunoștințe are o insectă despre linia dreaptă! Atunci am observat în aer o schimbare. Poate importantă. Imediat a apărut, sau a intrat, și o câștigătoare de premii literare, s-a așezat pe scaun cu spatele la balcon. Ochiul meu interior o vedea cu o tușă sumbră dar m-am gândit că e din cauza mea. Nu știa nimic despre vierme, dar din discuția începută cu marele poet am realizat că a fost prevenită, sau zărise pe colțul mesei o hartă. Cei doi trântesc cuvintele de pereți în ritm de cha-cha. Eu am realizat inexistența mea deplină cu intensitate și m-am ridicat să ies din cameră. Involuntar, am deschis puțin ochii. Prin ochiul stâng au țâșnit broaștele, s-au refugiat în sertare, prin dreapta lăcustele care au intrat între cărți. Nu privi înapoi! mi-am spus, influențat de Septuaginta.
Am deschis ușa de la camera copiilor și acolo era - am văzut printre lacrimi - o fată îmbrăcată cu jeansi de culoare ultramarin și flanea din mohair ghemuită cu fața la perete.
Am tras un scaun de lemn curbat și m-am așezat, era o lumină intermediară, ca o pâine. Am închis iar ochii cu gândul că aici este locul meu.