duminică, 29 august 2021

Ciudat cum folosesc oamenii cuvântul dragoste, cu o dexteritate ordinară, precum gestul de a îmbrăca o rochie, a deschide ușa sau a ridica de pe masă o ceașcă.
Ciudat cum locurile în care stăteam, chiar cât de puțin, veneau după noi fâlfâind ca un pescăruș disperat! Prea simplu.
Atâtea chipuri și, simultan, fiecare poate fi iubit în alte feluri!
Este iubirea păcat?
Atâtea fapte și aparențe și atingeri sau lipsa tuturor la un loc!
Tu poți spune sus și jos?
Sau obișnuința, e dragoste? Nicio calitate nu e ceva.

Uneori mă gândesc: oare nu e un gater care te despică în două?
E un copac?
Care este fața ta cea mai adevărată din somn?
Pentru mine, dragostea e un sit arheologic pentru ființele căzute din cer sau din miez de pământ. Sau un laborator demodat.
Ciudat e că am prin buzunare o pensulă și o lopățică de os plăcut înmiresmat.

duminică, 8 august 2021

La Grand Mall Varna ajung - presupun - românii care caută nisipuri fierbinți și all inclusive mai pe aproape.
Au aer condiționat.
Par triști turiștii la cumpărături inutile, mi-am spus.
M-am învârtit o oră degeaba.
Mi-am luat o apă.
Când deodată am simțit cum mă strigă de la subsol o sticlă de coniac Pliska XO.
Am dat o fugă la propriu aproape și am înhățat-o.
Ajuns la hotel am pus-o pe masă și m-am uitat prin ea cum se văd proprietățile imobiliare for sale din Balcik.
Lumina de coniac seamănă cu lumina telefonului pe save mode.
Tot uitându-mă, am realizat că Balcik e prea departe și nu mai am timp.
Timpul trece ca un nor de argint.
Totuși,
prin sticla de Pliska se vedea bine Goa, Sri Lanka și altele.

vineri, 6 august 2021

Pe faleza de la Balcik, unde geamandura bate în valuri precum inima reginei

e plin de restaurante.

La primul clipește o reclamă led cu ciorbă de burtă.

Am burtă.

Castelul e într-o disoluție controlată, asta mi-a amintit de primăvara lui 96.

Eram un fel de ziarist la un ziar nou înființat, toți aveau un suflu nou.

Am dat interviu.

M-au pus unde e mai greu, adică la social, după principiul cel mic merge la păscut cu vaca. 

După ce epuizasem subiectele blocul foamei, Iosif Bartfeld și nu mai știu ce, eram fără ocupație. 5 lei de articol.

Într-o zi mi-am imaginat viața unui cerșetor. Era unul care puțea pe scări la catedrală. Mi-a fost frică să vorbesc cu el. Avea o privire prea convingătoare.

Suferea.

A doua zi a venit fotograful și l-a fotografiat, a treia zi a ieșit articolul. Pe prima pagină.

Era vineri îmi amintesc, ca acum.

De rușine tot weekendul nu am ieșit din casă.

Cred că e unul din cele mai nașpa  lucruri făcute de mine în această existență.


joi, 5 august 2021

În 84, un membru al juriului a recunoscut că balanța a fost înclinată de sexapelul ei,

dar cred că nu știa despre ce vorbește, moșul.

Cel mai bine trebuie să fi știut el, pentru că totul locuia exact în privire. Explozia unui mister - o pâine coaptă în soarele sudului.

Un mister cu care poți defila la o paradă militară de ziua națională.

Dar apăsarea unui mister e un cuțit care crește la fel de bine.

După ce au cântat Tu soltanto tu de o mie de ori, Albano s-a trezit într-o cușcă cu care era plimbat pe străzi.

Cand a scos Liberta era prea târziu.

A fost un slujitor fidel.

Nu e școală mai bună decât să fii strivit de mister.


miercuri, 28 iulie 2021

Toți oamenii au ceva ascuns - așa se spune - un șobolan cu care s-au aclimatizat incestuos. Un reflux karmic, un viciu, o frică care i-ar putea expune, i-ar întoarce realmente pe dos. Devoala e cuvântul?
Nu am apropiați.
Nu beau, nu fumez, doar îmi plac șuruburile.
Nu mă pot abține, și nu glumesc.
Le iubesc.
Merg puțin aplecat de spate doar până intru în câmpul lor energetic și mă pierd în aurora lor sidefie.
Există șuruburi de toate felurile, au cap corp și vârf.
Unele au și inimă sau le fac eu un transfer.
Au diferite culori, texturi, aliaje. Nu mă mai satur să le privesc.
Îmi imaginez tot ce pot face cu ele.
Uneori îmi cumpăr câte o cutie și o pun în bibliotecă.
Am adunat o mică  colecție.
Am văzut în America cum un oraș devine părăsit. Uneori simt cum bate vântul falimentului și pe strada mea. Un vânt groaznic care roade sufletul
multor cvartale.
Atunci îi privesc pe vânzătorii de șuruburi cu milă și cumpăr ceva de la ei.
Când nevasta mea intră la H&M e o oportunitate fantastică să merg și eu la Brico.
Sunt înrăit, e o boală veche, o iubire care nu te eliberează.
Pe lângă șuruburi sunt multe accesorii: imbusuri, șurubelnițe, chei, burghie, pensule, pânze, scule și câte altele.
Am șuruburi în mașină, am șuruburi în buzunare.
Un șurub mi-a intrat în roată și am făcut până, altul, când m-am aruncat în pat, m-a înțepat în fund.
Dar când iubești, nu te descurajează niște mici neajunsuri.

luni, 26 iulie 2021

Într o seară, pe la zece, când efectuam practica mea spirituală cu geamul deschis, cu bărbia rezemată în piept pentru mai multă determinare,
în paranteză fie spus - o practică secretă și pentru mine, nu e niciodată la fel
- seamănă mult cu reglarea tirului, sau a frecvenței,
încercam să mă înglobez într-o realitate mai densă decât chițăielile copiilor de la bloc și vocile baritonale care spintecau aerul,
o realitate vie, artificială și puțin antichizată, când aud deodată o voce feminină care striga:
mi-a pus mâna, mi-a pus mâna!
Am simțit cum intru în corp ca într-o capsulă cosmică.
Am deschis ochii și m-am uitat în întuneric. Vocea s-a ascuns.
M-am simțit singur.
Am închis geamul. M-am gândit puțin la senzațiile noi și mi-am zis: gata.

sâmbătă, 24 iulie 2021

Cum să moară dragostea m-am întrebat imediat ce am terminat de citit floare albastră.
Rhett Butler a simțit pe pielea lui acest deșert?
Elementul dragostei este focul, cred, pentru că focul pare să aibă sfârșit.

Trebuie să scrie în sonetele lui Shakespeare - când le ascult mereu îmi spun: omul ăsta a epuizat subiectul.
Eu când mă trezesc dimineața am mai multe suflete.

zile cum ai sta în soare și ai pluti cu o barcă pe ocean, o simetrie în în cădere, un fel de ocean.
dragostea ta îndoaie lingurițe
deși nu sint singur nimic nu spune aici este viață
sau poate sunt.
soarele se îndoaie ca un chip gol prin care trece o sabie.

miercuri, 21 iulie 2021

ce mișto când crezi că ea umblă cu tine în miniatură în inima ei, și, instantaneu îți dă eject. e mai tare ca praștia din Prater sau să te catapultezi cu scaunul unui avion de vânătoare. vezi stelele verzi fără să iei bătaie. mereu argumente. condimente. capete de berbec. după sufletul femeilor este o perdea și dincolo de ea același suflet. așa ar trebui.

Mulțumesc

Ieri a fost ziua onomastică a domnului Ciocoru de la trei, a făcut 90 de ani.
Am fost 4 invitați. 2 babe și doi moșnegi. Am ajuns pe la 12.
Ne-a dat supă cu găluști. Moșnegii erau simpatici, dar mi-au cam depășit limitele toleranței.
Stăteam la 2 metri de unul și îi miroseau hainele a pișat bănuiesc. Cămașă ca a lui am văzut la magazinul Adam și Eva prin 1981.
Eu am haine de la prietenii mei francezi. Din 2018.
Mă deranja lumina și mai închideam ochii și vorbeam din memorie.
Nici nu prea îmi era era foame. Eii.
Când am mușcat din gălușcă am simțit cum se desprinde proteza. Gingiile se retrag și se face loc pe lângă. Noroc că am o proteză mare care acoperă și o parte din bolta palatină și nu o pot înghiți. Am dus mâna la gură, am tras-o afară și am împăturit-o în două șervețele.
Sărbătoritul a scos o cutie de tablă și ne-a arătat poze de când mergea cu motocicleta. Cam șterse. Ori nu mai văd bine cu ochelarii ăștia ori nu se distinge bine fața.
A adus din frigider o carafă cu șampanie cu bule, dar era pe jumate goală. Am gustat puțin și am râs cu ei.
Am mers puțin la baie să mă aranjez. M-am făcut că nu văd în jur.
Am un cap pe care părul nu mai stă de nici un fel.
Pe urmă, ca din senin m-a luat un somn așa de puternic și pe la două jumate am fugit la mine, la etajul unu. Ei am fugit, m-am târâit.
M-am trântit îmbrăcată pe canapeaua din sufragerie și am gustat dulceața somnului.
Când deodată, aud niște boncăneli în ușă. Îmi spun, ei... poate e la altă ușă. Să mai insiste.
Iar se aude. Pauză. Iar se aude.
Mă dezmeticesc și strig: imediat!
La ușă domnul domnul Ciocoru are o privire intensă și îmi întinde un șervețel. Spune: cred că asta vă aparține.
Sunt așa de adormită și mi-e rușine. Nici nu are sens să fiu tristă.
- Mulțumesc.



luni, 19 iulie 2021

mi s-au oferit multe imagini cu Marlin Monroe - poate am dat like de câteva ori la rând, despre morți nu se mai poate spune: ești sexy. no way. căutam să intuiesc dacă avea sau nu liniște sufletească, mai târziu am început să citesc și citatele din josul paginii. am început să simt că era plină de înțelepciune dacă or fi fost cuvintele ei. înțelepciunea nu se potrivea deloc cu aerul frivol. înțelepciunea - credeam în subconștientul meu - putea fi rezultanta unor lovituri într-un suflet arzător. nu știu sigur. dimineață am primit o fotografie cu Bukovschi masiv încadrat de un cuplu celebru - Madonna și Sean Penn. Am lăsat un comm: Madonna had a soul.

Mai mult decât un cer

Când lucrurile invizibile devin evidente e o lipsă, așa mă gândesc. În ziua aceea toridă de iulie pieptul meu devenise o pâlnie sau un sifon de canalizare, cartierul se rotea în sensul acelor de ceasornic, ca în emisfera nordică.
Prin mijlocul pieptului dispăreau nu doar chipuri, amintiri, ziare, romane, zile și nopți ci însăși lumina.
Inima pulsa lent ca un șoricel speriat de descompunerea universului. Era atrasă și ea gravitațional tocmai de privirea ei speriată, spre un punct în care forța e digerată de o falcă.
Atunci când numeri pare lipsit de semnificație.
Atunci când așezi piesele pe tablă.
Atunci când te întinzi în pat fără nici un dezechilibru.
Atunci când singurătatea depășește granița unui cer înstelat. 

Nu e un râu

În drum spre țară am traversat de multe ori, de multe ori Dunărea și am avut o polemică cu Alin despre acest râu. El spunea că e același rău și eu eram de părere că e cu perfect altul. Donau, Donau, Donau. În fapt nici mărimea nici culoarea nici briza nu erau aceleași. Nu părea să poarte nicio amintire, poate doar cea a bărbilor unor bărbați din antichitate. Toate aceste intersecții se datorează ideii omului despre linia dreaptă dar râul, evident, vede diferit. I-am explicat lui Alin că Dunărea nu e un șarpe dacă e să îl prinzi de cap nu dă din izvoare. E ca iubirea, o hemoragie. O hemoragie care crește cenușiu nu e un râu.

sâmbătă, 17 iulie 2021

Interioare

Sufletul meu stă ascuns după o vază placată cu cioburi trapezoidale de oglindă. O discotecă scufundată în lipsa luminii. Din vază iese un mănunchi de gladiole multicolore.
M-am întrebat uneori ce fel de ființă e una care se ascunde pe după lucruri ca un pui de pisică.

Dar, cine sunt eu să pretind o claritate a sufletului, nu în sensul mărimii sau importanței, doar așa, esențial, ca Platon?
Mi-am imaginat că lucrurile sunt de încredere, ca un industriaș, chiar așa mă simțeam când traversam, firesc.
Mergeam ca un rege.
Eram un rege, totuși
sufletul meu a intrat în chestiuni perisabile ca-n materia unei statui. Trădarea lor e cumva previzibilă, nu-i asa? În savoarea unei nudități goale în final, e o amăreală de rădăcini.

Am ajuns la concluzia că
am un suflet dulce, luminos și un pic trist, ca o melodie care pătrunde subliminal în camera rece a inimii. Unii ar spune dimpotrivă, e caldă, fierbinte, dar habar n-au. E o dinamică care ne ajută pe toți.
Aici pot să îl contrazic chiar pe Sadhguru: inima nu o pompă doar, e mai degrabă locul de sacrificiu și are un creier al ei.

Nimeni nu știe cum gândește inima mea, nici eu.

miercuri, 14 iulie 2021

Pe autobahn plutea un nor mic încărcat cu electricitate sentimentele îmi înecau ochii la partea inferioară gândurile și ele. ascultam un post de radio care îl idolariza în germană pe McCartney gențile camioanelor bubuiau treceam peste. Cu distanța poți să începi să te rupi de ce ai impresia că este important sau urgent nu cu tăcerea. Norii în care îmi fixam privirea păreau mașinării grele și în spatele lor degete roz bucle trandafirii. Cuvintele pot greși. Fredonam și asta e bine. Fredonam pe interior și pădurea devenea tot mai neagră și adâncă.

marți, 13 iulie 2021

Orașul meu

Experimentez un gol prin care trece o autostradă vâjâitul mașinilor se preface într-o faină cu care îmi ung capul - un punct de sprijin în lăcomia amețitoare. O furtună e o rochie sau un plug care rupe firele cu realitatea.
În inimă port mormane de figuri și gesturi abandonate, cuburi de peturi reciclate, un Titanic de jucărie, case fără suflet și fluturi indigo. Caut binecuvântarea din aerul cel mai apropiat.
Autostrada intră în mine ca într-un tunel. Mașinile fâșăie, mă intoxică, mă motivează.
Cineva mă suie pe o ramă de tablou și-mi spune: vezi.
De unde vin pielea moartă e dată soarelui, inima pământului, orașul e doar al pașilor. Mă identific încet cu goliciunea.

duminică, 11 iulie 2021

Odă în metru cuantic

Ochii supți, ochii roșii - nici un blocaj - doar o groapă fără final, căderea, abisul - el în sine - rug uman.

Am spus nu!, de atâtea ori, degeaba! Mă  arunc, mă lepăd de amânărea mușcăturii lui Saturn!

Dragostea și moartea au un singur chip devastat de flori, poate magic. Doar cine și-a fracturat pieptul și fruntea ar putea vedea întregul tablou.

Atâtea cuvinte rostite în somn ca o porție de rachiu înaintea încleștării! Baionete, sunet de tobă. Vin!, fantomelor de la Waterllo!
Eminescu drept, perorând de pe un pat de spital.

Imaginați-l sfâșiind draperia, șoptind blând, ca pentru sine: nu credeam să învăț a muri vreodată. Ieri am fost acela.

sâmbătă, 10 iulie 2021

Nirvanashatkam

Şase strofe despre eliberare


Sunt Conștiința 
si Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu sunt nici intelectul, nici gândirea și nici simțul eului, nici mintea.
Nu sunt nici auzul, nici gustul, nici mirosul, nici vederea.
Nu sunt nici eterul, nici pământul, nici focul, nici aerul.

Sunt Conștiința
Și Fericirea fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu sunt nici suflul vital, nici cele cinci eteruri vitale.
Nu sunt nici cele șapte componente ale corpului, nici cele cinci învelișuri.
Nu sunt nici cele cinci organe de acțiune.

Sunt Conștiința 
si Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu sunt nici aversiune, nici atracție, nici aviditate, nici rătăcire.
Nu cunosc nici orgoliul, nici invidia.
N-am nici obligații, nici interese, nici dorințe, nici pasiuni.

Sunt Conștiința
si Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Pentru mine nu există nici acțiunile bune, nici acțiunile rele, nici plăcerea, nici suferința.
Nu există nici măcar incantațiile  rituale, locurile sfinte, Vedele sau actul sacrificial.
Nu sunt nici plăcerea, nici obiectul plăcerii si nici agentul plăcerii.

Sunt Conștiința 
și Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu cunosc nici moartea, nici îndoiala, nici diferențele de castă.
Nu am nici tată, nici mamă  căci eu sunt nenăscut.
Nu am nici un prieten, nici o rudă nici un maestru, nici un discipol.

Sunt Conștiința și Fericirea fără Formă, sunt SHIVA,
sunt SHIVA!

Sunt etern, neschimbat si fără  formă.
Prin ubicuitatea mea exist pretutindeni.
Nu sunt atașat de organele de simț  si de aceea nu am nici o dorință.
Nu cunosc nici libertatea, nici robia,

Sunt Conștiința 
si Fericirea fără Formă sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Shankara 

Încă o zi

Într-o dimineață pe la 5, ca să nu-i vadă nimeni, bădița Eminovici și Emil Brumaru ieșiră pe terasa apartamentului cu vedere la ambasada Canadei.
Emil era în slip, avea un sutien negru iar Eminul purta niște ițari de in cu bretele și în rest - la bustul gol. Avea niște păr negru cârlionțat pe piept.
Emil nu ajunsese de vreo două luni pe la coafor și arată cam sleit cu toate că avea o țânjeală după femeile la 30 de ani dar numai acelea care semănau puțin cu madam Bovary.

Domnul Eminescu profită de prana intensă a dimineții și mâzgăli repede o pancartă pe care scrise "nu te legăna!" O luă în spinare și începu să manifesteze cu ea făcând ocolul balconului. Emil trase un oftat cu poftă de se cutremurară plopii. Unul chiar căzu în fața mașinii lui Mihai Ursachi.
La ambasadă deschidea la 10 și dezolat, Mihai abandonă mașina și o luă înot pe Bahlui. Sau așa credea el.
Eminescu era tot mai nemișcat, ca un luceafăr ce era, doar pâlpâia și Brumaru își rodea unghiile. La un moment fix o muscă se așeză pe nasul lui Eminescu. A trecut el și peste amor, își spuse. Când deodată, un porumbel se așeză pe chipul său leonin, ca o cicatrice. Atunci, lui Mihai Ursachi îi crescu o mustață eminesciană.
Din cauza concentrării maxime - ne gândim - Eminescu depăși limitele normale ale imobilității și, cu pancarta deasupra capului, începu să danseze kazacioc. Sau călușarii.
Dar era liniște syi nici un instrument prin preajmă.

Lui Emil îi sclipeau ochii ca două mărgele.
În lumina putredă a nopții pe fațada clădirii se observa o umbră escaladând spre protagoniștii acestei scene: era Cenușăreasa în vis și făcea free climbing. Ajunsă sus, pe terasă, cuvintele începură să plutească că baloanele colorate. Eminescu era transpirat, tăcerea era încordată.
Emil luă inițiativa, își puse proteza și începu să recite din memorie poezii obscene de Mihai Eminescu.
Eminul suspina și cauta indicii semne sau trăsături comune între Cenușăreasa și prima lui dragoste. Cenușăreasa strălucea ca un diamant într-o carceră, și părea singura vie.
Deodată prima rază de soare lovi obrajii arși de moarte a poeților așa că se așezară cruciș, toți trei, ținându-se de mâini. Făceau o minispirală. Culorile se roteau ca într-un accelerator subacvatic și era încă o zi.








Numărul magic

Nu știu cine e creația cui și, cu cât îți privesc mai mult învelișul lumea se colorează ca o iguană. (se îmbujorează și devine verde din cauza albastrului - presupun.)
Pieptul meu e un copac ecuatorial, numai bun.
Nu contează cum sunt, sau cum ești, nici cuvintele - oricum sunt baloane care ascund imobilitatea.
Sub pământ locuiește un ou și sub coajă e o altă ființă. (dar e la fel de întuneric și frig.)
Fără contact se ating niște fire și la capătul lor universul așteaptă și speră.
Tu ești tatăl meu și sora și mama și fratele.
Avem o singură pereche de ochi
pe acest drum.

joi, 8 iulie 2021

Semne și atât

Orice gest și trupul complet este un semn. Un salut este un răspuns
orice ai face, oricum, în stilul tău. Atunci parfumul se revarsă, ca o cascadă, privirea ta capătă o greutate mitologică ca un refren care mișcă frunzele.
Atunci înaintezi prin nisipul zilei și al nopții, nici o noutate nu te lovește cu acea paloare a nașterii, nimic.
Stai, cu o fotografie între elemente și orice gest e un semn. Nimic altceva.

miercuri, 7 iulie 2021

Limonada

Am un monstru mic care roade dar nu mă lasă inima să-l strivesc, deși mănâncă o porție mare și dulce din sufletul meu.
Nu m-am hotărât ce e cu el.
Îl împing ca pe o pisică insistentă - afecțiunea lui servește unui scop care îmi scapă.
Prea mult am ascultat de superiorii care laudă necazurile. Să-i ajute pe ei.
Mie mi-e lehamite.
Pe de altă parte, indiferența e un cuțit cu multe tăișuri.
Sorb limonada și îl privesc. Are exact chipul din amintire.

luni, 5 iulie 2021

Sunt un obiect

Am simțit privirea usturătoare a unor oameni care îmi așteptau sfârșitul. Oameni raționali, opaci, indescifrabili, oameni poate chiar în genul lui Kant - îmi imaginez - cu o anume strălucire, tapetați în fiecare por cu faianțe de aur și hieroglife. Oameni neîntrebători. Uitându-mă în oglindă, le-am descoperit privirea ușor compătimitoare în timp ce-mi survolau existența.

duminică, 4 iulie 2021

Editia 5 light of ink

Atmosferă de sărbătoare - mi s-a părut mie - la prezentarea Scrisorilor pentru Saraswati, de fapt normală pentru așa divinitate. Auditoriul select, un mix de tinerețe și maturitate, specific Casei se poezie Light of Ink.
Pentru că am adus cărțile, cum era firesc înainte de începerea evenimentului, mă văd oarecum obligat să dau cateva cărți prietenilor care le și plătesc lucru care mă contrariază. Călin Dănilă, Mihaela și simpaticul Alex sunt primii.
Tineri - elevi și studenți, probabil dependenți de lumina această pusă în scenă an după an de domnul Gheorghe Cîrstian, sau Cîrsti cum îl alintă unii. Remarc cu bucurie prezența din depărtări a lui David Greensdale și  Mircea Dan Duță, poeți ei înșiși și cu un grad sporit de receptivitate pentru texte poetice.
Ladys first, așa că deschiderea sesiunii de lectură numărul 5 o face Andrada Strugaru, studentă în anul 1 la Drept, la Universitatea Iași. Are versuri bine croite, ușor melancolice cu note din secolul Kitch transmise subliminal de vecina ei din stânga Antonia. "DRAGOSTE e când o mănușă de plastic atinge un om".
Pe urmă încep întrebările, curtoazia moderatorilor Daniela Bejenariu și Vlad Sibechi, Vlad are un discurs butaforic, dacă ar exista un cuvânt între metaforă și butadă.
Mai intră chelnerul, artistul plastic -  care e și tenor și jurist - realizează câteva portrete, Constantin Ungureanu Box citește scrisorile intimidant, cu un pix cu mină roșie în mâna dreaptă. Ori taie, ori subliniază, nu se știe.
Prietenul Florin Dan Prodan privește mai mult spre perete. Poate doar simte gustul cuvintelor lovite de zidul lui de hârtie.
Având în vedere că lumea pentru poezie a venit, spun în gând mulțumesc și încep lectura așa cum ai intra în mare și marea e rece.
Domnul profesor Cîrstian ca un veritabil soldat în primul rând mă privea compătimitor. În linia a doua, soția mea mă privea compătimitor, așa mi se părea.
Mi-am zis că trebuie să dau muzica mai tare și am observat o rumoare care mi-a dat senzația că audiența se bucură.
După ce am terminat lectura nu prea îmi amintesc ce s-a mai întâmplat în afară de faptul că am semnat câteva cărți, le-am oferit bere unora și am plecat fără să plătesc. Când mi-am dat seama am sunat pe FDP și am aflat că Mircea Dan Duță plătise berile mele. Am plecat în căutarea lui și l-am aflat cu un pahar de vin roșu în față, la barul Rainbow, la o masă rotundă cu o parte a audienței, la after party. Am stat cu ei puțin și am plecat acasă.


Poveste de duminică

Prin fața fântânii abundent decorate trecea o femeie poet cu un rucsăcel gri în spate.
Pășea larg ca și cum mersul ei nu era ceva implicit ci un resort elaborat, o opțiune de viață.
M-am luat după ea, avea doi cârlionți rebeli pe ceafă, un gât ca o tulpină de plantă.
Intră într-o biserică unde era destul de întuneric și se auzeau șoapte din altar. Se strecură după un colț, probabil în zona administrativă, încalecă o mătură cu fusta ei lila și începu să dea rotocoale largi prin naosul bisericii.

M-am gândit că poate e o dakini.
Semăna puțin cu Marlin Monroe dar nu era blondă și nu era nimic plat în trăsăturile ei înfierbântate.
După ce ieși în sfârșit din biserică, își trase rasuflarea, se așeză pe o bancă și din rucsacel scoase o agendă cu coperțile verzi. Când a deschis gentuța, pentru o clipă am zărit strălucirea unui satâr. Sau era doar sticlirea ciudată din privirea ei.
Privirea poate fi uneori același lucru cu muzica, dar opus, fără sunet.
M-am așezat și eu pe o bancă, nu prea departe.
Când s-a ridicat, s-a uitat fix spre mine și chiar venea spre mine. Spionajul meu s-a sfârșit, mi-am zis. Primul meu impuls a fost să-i spun că strălucește, dar printre cuante s-a strecurat un vers care spunea că strălucirea e la final. 

I-am spus totuși în gând: ești o rățușcă  urâtă. Pentru că era frumoasă. Poate mi-a auzit gândul. Problema era că se apropia, devenea tot mai mare și din mers își arunca una câte una hainele ușoare de vară până când rămase complet goală cu un satâr mic de snițele într-o mână și cu agenda verde în cealaltă mână. Încă o chestiune înfricoșătoare era că îmbătrânea cu fiecare pas. 

Am avut un prieten care a sfârșit tragic după ce s-a apropiat prea mult de o poetă, mi-am spus și am tulit-o cu o frică maximă cuibărită în oase. Nu am stat să mai privesc înapoi, dar am simțit o lovitură bestială în spate pentru că aruncase cu agenda și m-a nimerit.

Când am ajuns în capătul străzii cu inima bubuind am observat că nu mai aveam haine nici eu și când m-am uitat și mai bine, nu era nicio stradă.

joi, 1 iulie 2021

Celei nevăzute

Te port în inima mea ca pe un medalion - inima mea este tot. Acolo unde ești, în balans, niciun călcâi nu te poate strivi.
Viața e plină de valuri înalte.

Tu ești când sus, când jos.

Așa vezi lumina și întunericul, dar nici un contur.
Inima mea este locul cel mai sigur din lume, cel mai bun sol  - într-o zi vei muri, ca o sămânță.

miercuri, 30 iunie 2021

Poetul sau poeta

Când mergeam la supermarket mă gândeam cu un sentiment amestecat de spaimă și curiozitate la ceva imaginar - cum ar fi să treacă pe lângă mine un poet sau o poetă - nu contează - oare cum aș putea recunoaște încarnarea spiritului etern purtat de vânt  - cu o pungă de celofan cu un pachet de unt și un mănunchi de banane în interior? Ar exista o scânteie cum sunt acelea suflate din tăciuni care s-ar desprinde din privirea lui - sau a ei - pentru că și femeile presupun au la fel de multe întrebări. Odată mi-am imaginat că trebuie să fie ceva gârbov chiar și într-un adolescent care și-ar căuta o asemenea îndeletnicire.
Dar imediat mi-am spus că un poet - sau o poetă - nu poate fi decât singur - ca o stea care se autoconsumă, ca un strigăt de bucurie, ca un horcăit final al trupului aruncat de pe cornișa lunii.

vineri, 25 iunie 2021

Lemnul crucii

După ce l-am întâlnit pe Iisus -aproape întâmplător - când desena pe un nor - am început să confecționez de zor cruciulițe.
Sau să cos goblenuri cu Maica Domnului. (Am cusut unul în care avea o basma mov foarte frumoasă.)
Aveam de la un coleg de grupă, o bucată solidă de lemn de palisandru și lucram doar din traforaj. Executam separat orizontala și verticala, la proporțiile cuvenite și pe urmă le făceam la capete florile. Cum sunt crucile ortodoxe, cu floare. Bine polishate, le fierbeam în ulei într-un capac auriu de borcan.
Iisus mi-a spus într-o dimineață că nu este El cel mai bun. Mi-a spus că teologii au răstălmăcit de mii de ori cuvintele Lui. Pictorii l-au străpuns de mii de ori. Se simțea neînțeles. Mi-a spus că eu voi fi cel mai bun dacă îl las să învieze în pace.
La sfârșit le lipeam, ba nu, la sfârșit le admiram textura și mă bucuram de ele.
Într-o seară îi spun lui tata: azi am făcut trei cruci.
Tata se uită dintr-o parte la mine, își face trei cruci și îl bușeste cu încetinitorul râsul.

luni, 21 iunie 2021

Darul tău

Într o bună zi când te priveam am simțit că nu pe tine te iubesc ci pe alta. Într un fel, iubirea mea a rămas rece, acoperită cu straturi, cu alte ninsori, ca un ghețar.
Te priveam și simțeam privirea trecându-mi prin aceste rochii, prin piețele mari, prin Saint Paul de Vence, undeva aceeași sămânță conservată într-o oală de lut.
Mă gândesc că poate acesta e darul tău cel mai mare. Sufletul meu căzut în întuneric.
Inima mea rece vindecată.

duminică, 20 iunie 2021

Noapte bună

Stau întins pe o parte în patul meu și mă gândesc la somn. Cum e somnul și eul meu, cum este în somn. Când dorm dispar comparațiile, îmi zic. Sunt fericit. Bine, am contuzii pe toate părțile, dar sunt bine - poate asta e fericirea: să ajungi în punctul din care poți să zâmbești când întorci celălalt obraz. Sau, nici măcar. În somn, eu sunt noaptea, de ce nu?
Îmi imaginez ce simte un alpinist profesionist cu degerături severe, cu ochii lipiți de gheață și barba plină de chiciură. Ce l-a dus pe acel vârf, care e senzația, cum e victoria? Victoria e cum stau eu pe o parte în patul meu. Am urcat o zi.
Mă gândesc că unii au nevoie de un munte, la propriu.
Îmi ascult corpul, sentimentele, gândurile, gata. O galaxie într un bob.
E o liniște netulburată, ca un munte necunoscut. Noapte bună.

miercuri, 16 iunie 2021

Posesii

Am o lumină care încălzește puțin,
numai așa merge: să posed sau să fiu posedat.
Am un firișor de apă, precum știți, care trece prin văi neguroase, poate că e format din particule reflectorizante și stamine. Uneori se aruncă în gol, se sparge de pietre, uneori trec strada și-mi spun că am toată viața înainte. 

marți, 15 iunie 2021

Câmpuri

Am o casă de miere din care mușc
cu poftă,
Cum mușcă ploaia de vară așa și eu
cu lemne jilave, ațoase ca o carne bătrână.
Lupta cu monstrul nu înseamnă nimic, e doar o lovitură după alta, e ca și cum ce ai iubi mai mult ar putrezi, undeva sub o pleoapă. Și nici nu știi cine ești dacă nu mai iubești deloc.
Nici ce vrei nu știi.
M-am rugat, cu gândul că rugăciunea înseamnă să oferi în cazul în care există răspuns. Era ultimul lucru. Am ascultat tunetul, într-o dimineața am fost fericit sau nu am fost. Am mulțumit pentru odihnă. Uneori e destul.
Ca să mușc apoi dintr-un pepene galben, să mușc din casa de miere, să cad, să mă ridic, să îmi privesc degetele noduroase, să strâng, să eliberez.
Să eliberez tot, chiar și indiferența.
Treceam printr-un sat de umbre și mierlele cântau.

duminică, 13 iunie 2021

Elemente

Am un medalion pe care îl plimb cu degetele pe pielea pieptului ca un batiscaf pe ocean.
Afară plouă înfundat și constant, stropii lovesc solul, se sparg, traversează cu încredere aerul rece.

Sufletul ploii e un cocteil de elemente și ceva în plus.
Ascult ploaia și mă gândesc la puținele cuvinte schimbate între noi ca la niște cărți de joc. Treflă, inimă neagră. O inimă roșie ca o fabrică de cărămidă.
Cuvinte așternute ca niște cranii umede cu găvanele îndreptate în sus ca niște tunuri de epocă.

Spuneai despre cuvinte că salvează, am încercat să te cred, am încercat să văd cuvintele mele pentru că salvarea vine, nu-i așa, pentru fiecare în parte. Am săpat  și chiar am desfăcut acoperișul, am intrat ca un hoț care vrea vindecarea.
Dar tăcerea stătea ca o suliță pe fața lunii.

Pieptul meu este un ocean care întâlnește un alt ocean. Chipul tău nu va fi pângărit niciodată. Voi merge cu tine în țara de foc și voi roade stâncile. Voi deveni ceva invizibil ca milioane de ani, ca sufletul ploii.

sâmbătă, 12 iunie 2021

Nimic ascuns

S-au spus multe lucruri interesante, atâtea prilejuri de a porni mai departe încărcat cu un ghem de mațe incandescent! Nu este nimic ascuns, sau de neînțeles, în această capcană numită prezent.

Am nevoie de templu. Am nevoie de mine. Am nevoie de tu și cu mine, când te uiți în bătaia razelor de soare cu emoția stăpânită a conștiinței că timpul tău s-a scurs. Basta! Poate cu asta ar trebui să se îndeletnicescă artiștii, nu cu mărul oprit. Basta! Nu este liniște în această casă ci doar o lumină filtrată prin draperii. Veniți la mine toți cei care nu mai credeți în adevăr, cei bolnavi, cei care așteptați de la cuvinte scânteieri albastre ca o plăcere culinară detaliată. 

Loviți-mă cu pietre colțuroase.
Opriți marșul. Vreau să cobor. Vreau să sacrific cuvântul. Vreau să trec granița cu mâinile goale, cu inima goală, ca un profet al florii de cactus.

joi, 10 iunie 2021

Tentacule

Din inima mea pleacă milioane de șerpi, din limbile lor pleacă milioane de gusturi, din nările lor, milioane de mirosuri.

Din capul meu pleacă milioane de păianjeni care țes fire zi și noapte. Plasa mea mă învăluie sau învăluie lumea. Viața mea e mai mult textură decât sens.
Pe limbă am tot atâtea capcane, în nări am o cursă mare, îmbătătoare. Viața mea e o rutină care nu vindecă, nu e o învățătură de transmis mai departe. Și totuși, în viața mea mea se rotește o bilă mai mare -  acest neînțeles, care își scoate ghearele.

marți, 8 iunie 2021

Fără ochi

Pot compara această stare cu mișcarea unei râme prin pământul ud, nostalgia însăși e o creatură care iese din noapte sub aceeași formă.
Fără gânduri sau imagini, fără nici un suport al simțurilor, al amintirii, doar ea, așteptând un moment prielnic pentru dans ca o fată de 11 ani. Întotdeauna e noapte în incubator, dar nu realizăm. Fără brațe negrul cuprinde, neagră e cupa.
Acest vierme istoric care se scufundă în inima străzilor. Acest aer cu privirea curățată de sufletul ploii. Te-am visat, când ai venit aici nu ți-am dat importanță.

Tunelul

În drum spre Iași am vorbit cu Prodan, ne-am dat cu părerea despre un eveniment oarecare unde el fusese și eu nu.
Mesteca într-o cratiță să nu se prindă și tocmai alungase melcii de la răsaduri. L-am întrebat: cum faci? Fugi după ei? Mi-a zis că nu, îi ia pe deget și îi azvârle vreo doi metri, dar se întorc.
Am vorbit despre cum se mai scrie poezie, despre spectacol, i-am spus ca o parafrază la afirmațiile unora mai deștepți ca mine că nu trebuie să îi spui cititorului mot a mot ce ar trebui să înțeleagă din text.
Când vrei artă pe tine te vrei.

Poeta făcea parte dintr-o societate secretă care își clădea notorietatea pe ideea infertilității asumate a uterului și făcea spectacol prin recitarea sub forma utilizării cu tupeu a unei puști cu alice. Împroșca audiența ca un preot ortodox de bobotează. Așa am aflat.

Pe urmă, am început să reflectez la poetul FDP care era exact cu mine în telefon și i-am spus că am vreo 10 texte cu el, unele de când fusese plecat prima dată în Nepal. Aș putea face din el un personaj dar pe undeva nu mi se pare moral. Aș simți că îl folosesc. I-am povestit de cerșetorul despre care am scris în Monitorul în urmă cu 25 de ani. După ce am schimbat câteva vorbe pe treptele catedralei am inventat o povestire lacrimogenă, Doru i-a pus și fotografia pe prima pagină. De fiecare dată când îl vedeam mă cuprindea o rușine imensă. Mă acoperea ca o ciupercă.
FDP spune că poate i-am făcut și ceva bine, nu știu.
Pe urmă, nu știu cum am ajuns la opozabilitatea tipografiei de criptomonede cu zidul de hârtie și la oculta planetară.

Deodată, m-a săgetat  ceva de la ficat până spre inimă când am văzut un pod pe care nu ar fi trebuit să-l văd. Mai era puțin și ajungeam la Bacău și eu aveam treabă la Iași. Of.

luni, 7 iunie 2021

Pașcani

O țigancă uscată și nervoasă a intrat pe ușa șaormeriei ca o depresie și a început să vocifereze răgușit ca o starletă de hollywood din anii 40.
Nu i-a dat una ceva și horcăia din loc în loc. Eu îmi savuram tacticos masa de prânz cu o greață evidentă. M-am oprit din mestecat pentru că mi-am adus aminte de datorii.
Am deschis aplicația de la ING și am început să plătesc salariile.
Pe urmă m-am uitat în farfurie și m-am gândit că nu mă pune nimeni să mănânc tot.

duminică, 6 iunie 2021

Prințesa

Au apărut furnicile prințesă, cele cu aripi. Una se așează pe bluza mea de pijama. O împing cu arătătorul, îi ating aripile.
Pleacă.
Ajunge într-o crăpătură a zidului unde sunt mai multe.
Nu știu ce rol au aripile. Par niște mici prințese balaur.
Bate un vânt rece ca un bivol. Fonetic doar. Nu știu ce temperatură are un bivol. V î jj, zboară!

sâmbătă, 5 iunie 2021

Secundele care contrazic

Când voi pleca voi aduna precum omul bogat din parabolă toți oamenii, voi ieși în stradă cu ochi blînzi și le voi spune: veniți să mâncați, să beți și dacă doriți, puteți aprinde și o țigară, în casa mea se poate. Îi voi aduna exact cum a făcut Noe cu regnul animal. 

Și, când toți vor fi în miezul unei discuții aprinse voi ieși și voi aprinde casa. Voi umbla apoi pe niște cărări pentru că străzile vor fi îngropate și voi spune plantelor și albinelor și oricui va dori să mă asculte: Veniți de luați lumină!

În lumină tremurătoare a văpăilor voi asculta romanțe. Da, chiar romanțe de altădat. Știu că lumea se gândește: ce viață stătută, ce decreptitudine mentală, dar nu o să îmi pese.

Eu niciodată nu am refuzat un pat de spital. Never!
De fiecare dat' m-am apropiat de el cu emoție, cu obraji trandafirii, ca de secundele de la sfârșit. Niciodată nu știi dacă viața ta contează. 

Da, acele secunde care contrazic un întreg, ce frumos! Echilibrul, durerea atroce, lingura de lemn.
Ce frumos! În vâlvătaia asfințitului e doar o casă în flăcări. Să asculți romanțe, să auzi gongul inimii așteptând prima spovedanie.

vineri, 4 iunie 2021

Idolii

Dimineața cerul era un shake cu de toate, eu la fel. Am putut să aleg. Pot să aleg mereu.
M-am gândit să îmi tatuez pe piept: POEZIA, atât.
Mi-am privit mâinile încrucișate pe volan.
Mai târziu am jucat Tetris pe telefon și m-am gândit la pedeapsă.
Nu știu cine a venit primul cu ideia "după faptă și răsplată".
Sau cu ideia prea logică a judecății finale.
Păcat pedeapsă echilibru. Mat.
Păcat iertare. Hmm.
M-am gandit la Sonia și la Raskolnikov.
Toate greșelile mele stau în picioare. Ce am dăruit a intrat în pământ, ca în Tetris.
Viața mea e un ecran. Aș merge in insula paștelui să privesc în sus sau drept și să cer iertare.

joi, 3 iunie 2021

Ursul cel leneș

Sunt atât de fericit în patul meu
Și respir acest aer care nu este lovit de utilaje sau de viteză.
Nu e Frankfurt.
În centrul meu e un panou pe care chiar scrie că viteza ucide. Atenție!
Fericirea e un ghețar care plutește în derivă. Când închid ochii universul devine turcoaz și vibrează bine. E răcoare și suspans.
Sunt un urs leneș care călătorește pe un ghețar  turcoaz și ghețarul se topește. Ursul moare de foame și îngheață, ghețarul se topește în ocean, oceanul se frământă sub luna plină.

Albina

O albină se lovește cu persistență de tavanul de sticlă.
Trebuie să fie undeva, o așteaptă ceva și lumina scade.
Poate izolarea nu-i face bine.
Păsările foșnesc și chirăie în frunzișul umed.
Ceva o cheamă, poate din interior.
Se oprește puțin, reia loviturile.
Cel mai scurt drum e o capcană. Un tânțar mare cât o bancnotă și foarte slab se îndreaptă către un bec din fațadă.
Lumina e o capcană.

Teama

Ce aroganță să te sinucizi din întâmplare, ce aroganță să te salvezi!
Ce stupiditate nemurirea!
Am văzut printr-un craniu de câine mort frica de care vorbesc scripturile și nu era decât un paznic de întreprindere, gras, care bea bere și se uită la hochei.
Am văzut concepția craniului, un proiect menit să reziste multor lovituri. Am văzut inima ca o floare neagră, dar mai mult înflorire.
M-am gândit la așa numiții mei prieteni sau rude de toate gradele și între ei stătea un lichid alunecos numit teamă.
Și ei, ca și mine, stau cu unghiile înfipte în varul zilei. 
Teama, un șobolan izgonit din soarele strălucitor al iubirii. Soarele celor drepți, ca și cum mila ar fi un criminal în serie.
Ce nedrept! Ce contrast, ce contur!
Râsul lor e un urlet îndoit cu ciocanul.

miercuri, 2 iunie 2021

Zmeu

Poți să vezi fericirea? Tu ești un zmeu, mâna mea nu te poate ține.
Sunt cerul - tu, ești un zmeu iar vântul, da, vântul, e un element esențial.

Tu ești un punct în inima mea și, cum este nimic, n-am la ce să mă holbez toată ziulica.

Noaptea suntem de aceeași culoare.
Ești mică cât locul de unde pornește pulsul, cât un bebe brotac care se aventurează prima oară pe baltă.

Știu, ești super frumoasă, poate de aceea mă gândesc astfel la moarte.
Mă gândesc că și ea, la fel, e demonizată. Moartea ar totuși, exact cum te îndrăgostești, doar senin.

vineri, 28 mai 2021

Pata cafenie

Vizualizez corpul gol imersat în apă - un pahar plin pe marginea mesei. Microrganismele astea mici și dependente amenințate de foamete și extincție încercând cu tenacitate să treacă de marginea universului.
Scursori și ulcerații.
Liniștea adevărată nu e albă și rece nici limpede - ci cafenie și fărmicioasă precum oasele amestecate cu pământ.
Pământul dinăuntru unindu-și palmele cu cel dinafară.
Ce faci tu când nu exiști? Când stai cu podul palmei rezemat de blatul de la bucătărie și dintr-o dată, cu mâna stângă, duci o țigară spre gură?
Cine mai ești când vorbești despre măsura durerii?
Autoritatea ta mă suprimă mai ales când primești ce nu îți pot oferi.
Vizualizez o zi cu păpădii înflorite cu milioane de ochi că niște sori minusculi.
Vizualizez genunchii tăi tociți ca niște genunchi de înger.

joi, 27 mai 2021

Oare Marx lenevea?

Privesc din bungalawul meu din jungla tropicală prin parbriz privesc prin ușa de sticlă, bungalawul se lichefiază curge prin mine, eul meu este și nu este mirat, ca o pisică în fața oglinzii. Aici.
Privesc trecătorii. E 6.30.
Ce-i scoate din casă în lumina rece?
Mă gândesc dacă părinții lor s-au iubit.
Adolescenți cu rucsace mici, fete cu ochelari merg pe jos undeva.
Oameni care învață sau care muncesc.
Oare Marx lenevea dimineața? Papagalul Ario mă ciupește de ceafă.
Capul retezat a lui Marx a prins rădăcini, din orbitele craniului iese un răsad de tomată. 
Zero prana, firav.
Și bungalawul meu e roșu, ca o păpușă emoționată.

miercuri, 26 mai 2021

Mi-a rămas mult spațiu

Nicio persoană nu a avut nevoie de tot sufletul meu. Un Mesager, care să-mi aducă din cruciadă o vorbă de viață sau de moarte, o mână întinsă precum cea a abatelui Faria.
Nimeni nu mi-a spus așa, pătrunzător ca un viscol în Antarctica: te iubesc. Nimeni nu a intrat în inima mea cum ai intra călare în biserică.
Mi-a rămas mult spațiu.
Oamenii nu pun prea mare preț pe sufletul meu.
Sufletul meu umblă ca o stafie fără trecut.

Malena

Am o gogoașă atomică, e atât de obscură încât niciuna dintre marile puteri ale lumii nu a aflat de ea.
Mosad, CIA, baliverne. International Agency of cucu baau.  Sunt oameni.
Merg pe stradă ca un ciclop biblic deghizat în fată.
Am o fustă galbenă, strălucesc din toate încheieturile, sunt o armă catifelată de distrugere în masă. Pe urmele mele echipele de la criminalistică cern praful.

La dentist

E gata implantul de os de maxilar de crocodil de Nil, mă pregătesc pentru măselele de kriptonită și-o dată o să mușc și-o să sfârtec! 

Da' de unde naiba iau ăștia os de maxilar de crocodil,? că nu se cultivă în seră. Poate o să îmi dea țeapă și de data asta. De fapt, numa' în visele mele am luat țeapă.

Integrala blue

Prietenul meu chilian Jesus și-a revenit primavara, Buddha s-a născut și iluminat tot primavara, poate fi o coincidență?

Eu mănânc crispy și creierul meu e un mușuroi de șerpi. În ochii mei lovește năprasnic o coadă de pește dar nu oricum. În toate celulele, ca o deshidratare. Cineva care seamănă izbitor cu mine vrea un sens, un înțeles, o ieșire. Este o eroare benefică?

Stau la masă, cu fața orientată spre ușă ca don Corleone.  Nimic nu-mi scapă, deși privesc în pământ. Mă așteaptă după colț, pregătit, un Masserati cu propulsie hipnotică.
Vă rog să-mi dați un ban pentru carburant.
Vă rog să cumpărați un poet. 
Dacă sunteți milionari, desigur.
Privește în pământ și nu am ce face cu el.

Din poziția asta negeometrică și posibil posomorâtă iau fața în mâini și o mototolesc ca pe o pagină de care nu sunt mulțumit.
Eiii, asta e ea.
Șerpi mei se oglindesc în iarbă. Se aude un foșnet, reverberații. Șoapte.

A fost superlună, primăvară și poetul a stat cuminte cu ochii în cafea așteptând mila. 
Un dans după o bucată muzicală închipuită nu poate fi o coincidență.
Ca și blueheterodina.


luni, 24 mai 2021

Nu e de ajuns un ecou

Acum, când s-a lăsat tăcerea, totul e clar, ca după furtună. De-aș fi spus cărămizilor acelea: nu e de ajuns un ecou! Prin tăcere se poate vedea, ca printr-o paradoseală transparentă, urletul tău dezarticulat. E o formă de echilibru, un baros rezemat de retina mea.

Uneori cobor în camera noastră și în păr am cristale de gheață.
Înapoi nu este viață.
Eu sunt emană o mireasmă fantastică în cel ce nu este. Acum lacrimile cad în sus, în cea mai blândă tăcere. Fantoma întregului are o floare îndesată ca un țăruș în inimă.


duminică, 23 mai 2021

Viziunea Denisei

Of, viața asta poate fi plină de contradicții neplăcute. Se înroși deodată și dispăru încet, ca în depărtare. Urmele ei erau șterse de ploaie. Dar, în buza peretelui apăru o floare de colț micuță, modestă și celestă. Ghinionul ei salvator fu chiar șobolănoaica Denisa, care o înfulecă cât ai zice pîs.
Șobolanoaica Denisa era extrem de precaută și noaptea inspecta clasele școlii normale din localitate. Dar acum era în etate și, cu vârsta, devenea tot mai puțin curioasă. Atât de puțin curioasă încât de cele mai multe ori viața ei se regăsea într-o banală legănare din bot. Viața ei într-un anume sens era mai de calitate decât cea a oamenilor, pentru că urma niște proceduri fixe, de la care nu se abătea un milimetru. Știa puține, dar le știa bine. De pildă drumul de la școală la biserică, îl parcurgea ca un soldat în trupele SEALS. Sub lună e un câmp minat.
În biserică se simțea în siguranță. Lemnul de la iconostas era bun, dar o făcea să râgâie și nimic nu e mai periculos decât să te dai de gol. Într-o noapte ploioasă se hotărî să se cațere pe ancadramentele zugrăvite ale unei ferestre. Se uita pe geamul oval și ploua ca-n luna lui marte. Dar ea nu avea un cuvânt pentru ploaie. Vedea acoperite de valurile de apă ce spălau sticla un perete alb și acoperișul școlii. Dar ea nu știa ce e aia o școală, un acoperiș și cu atât mai mult o biserică. O apucară niște frisoane pe acel pervaz și începu să sughițe. Pe urmă strănută. Știa puține lucruri își spuse dar le știa bine. Auzi deodată un chițăit care însemna nici mai mult nici mai puțin: am nevoie de tine. Nicio altă nuanță. Se uită în toate părțile, se răsuci și nimeni, nici un obiect mișcător, doar ploaia enervantă. Sunetul diferit, ca o smulgere, părea să iasă din icoane. O serie de personaje pictate ieșiră ca fumul din lemne, precum sufletul lor, se prinseră pe după umeri și începură să danseze. Deasupra, ca o diademă, dansau sărutările. Zumzetul ploii părea un acompaniament bun, poate chiar sursa dansului. Personajele se mișcau fără sus și jos și ochii Denisei se dilatau de parcă avea febră.

joi, 20 mai 2021

Strada mea

Strada mea e plină de cratere dar e o simplă stradă. În fiecare zi când balansez pe marginea gropilor mă gândesc la Sunset Boulevard. În depărtare e o sperietoare care seamănă cu un palmier. Deși merg încet copiii cu ghiozdan în spate mă privesc temător poate cred că eu am fuzionat cu mașina. Îi privesc cu afecțiune. Mă gândesc că mintea e un pilot automat, poate nu vor ști să aleagă, poate întrebările se vor sfârși și vor intra pe modul kamikaze de periferie.

miercuri, 19 mai 2021

Surioara

Dacă aș fi avut o soră mi-ar fi plăcut să mă tachineze.
Eu, să stau ca un buddha mic și burtos și ea să îmi îndese un pai în ureche.
Sau să ia apă în gură și să mi-o sufle între ochi. Să mă tragă de obraji și să am, când vreau, obraji de boxer. De câine rasa boxer.
Să îmi dea un șut pe sub masă. Dacă există reîncarnare sigur o să am o soră sau eu voi fi sora. Va fi creația mea.

marți, 18 mai 2021

Gorila

Mă bat cu pumnii în piept ca o gorilă, presupunând că așa face. Ceva îmi spune că e o trivialitate strecurată în mintea mea. Urlu de fericire gândindu-mă cât sunt de deștept, deși sunt cam chior, 
totuși văd perfect cât ești de frumoasă.

Gladiatorul

Facebook e noul Coloseum. Prietenii mei stau în tribunele hiperetajate. Unii au AC. sau DC. Tot confortu'. Au VR.

Eu sunt un umil gladiator venit de la țară, dezrădăcinat, miop și puțin dezorientat, dar lupt pentru glorie sau libertate. Când mă plictisesc de una lupt pentru cealaltă.

Dușmanii mei sunt ca mine și ei. Uneori mai vine un leu. Nu contează prea mult. Unii din prietenii mei iubesc lupta. Au binocluri mici de teatru și exclamă înfundat.

Îmi aruncă în praf (eu iubesc prafu') câte o inimioară, dar până ajunge la mine pare un deget îndreptat în jos. 

Îmi privesc brațele șiroind îmi privesc crimele și mă gândesc ce e mai de efect: sângele, sau poezia?

Un singur lucru

Tot weekendul Victor se foi când pe o parte când pe alta. În cele din urmă se hotărî să se ridice în șezut, îndreptă spatele și încercă să consume acea negativitate, lentoarea care te trage înapoi. Se gândi la atitudine.
Vreo două zile se simțise ca peștele înțepat în barbă cu un cârlig.
I se bătea în piept un chiron de fier ruginit, de parcă ar fi fost vampir, dar nu era. Nici măcar unul energetic, deși peste tot un singur lucru îl interesa: o sclipire specială în ochii unui necunoscut. Nimeni prin preajmă.
Poate tu te cauți pe tine
și el a furat mireasa?
Nu ești sub piele ți-a spus. Prinsă între două oglinzi sau între două lamele ca-n Superman cu Cristopher Reeve te rostogolești necontrolat prin sânge de când ai fost expulzată (cineva a greșit?).
El nu se gândește la tine. Ești o prezență și atât. Dar o prezență care debutează cu lumina conștiinței.

luni, 17 mai 2021

Ceva de la viață

Toată lumea vrea ceva de la viață.

Mie îmi plac oamenii care nu vor nimic și chiar când vor ceva e îngropat într-o flacără.
Oamenii care nu vor nimic au un fel de paloare ce se răsfrânge peste tot corpul. Ca o lumânare pe lângă atâtea cutii goale.
Feminin vorbind,
mie nu prea îmi plac oamenii.

Barcelona

În occident am văzut mulți bătrâni și nu aveau privirea căzută. Poate nu fusese înfrântă. Am văzut bătrâni sereni în scaunul cu rotile pe faleza mediteranei.
Într-o zi caldă, în Barcelona, am văzut o femeie bătrână așezată într-o fereastră și m-am gândit la acest tablou.
M-am gândit intens la gândurile ei și nu avea nici unul. Avea doar o stare care îmi transmitea fără nicio pulsație că timpul ei a trecut.
Într-o anume măsură era mai prezentă, mai modernă chiar, decât tinerii gălăgioși din piațeta de visavis.
În ochii ei orașul era o carte care se scria singură. Tăcerea ei plutea pe deasupra creației.

sâmbătă, 15 mai 2021

Nu poți să-mi dai nimic nu pot să-ți dau nimic acum când tot ce am se scurge spre tine ca lava din adânc.
Poeții care îmi plac fac aceleași lucruri.
Unii sunt foarte tineri alții au și murit. Ei toți sunt prietenii mei niște săgeți trase în noapte.
Nu înțeleg de ce lupt pentru viața mea poate are un sens. Poate lupt pentru viață.

Poate am pierdut împreună o stea.

vineri, 14 mai 2021

Pacea cu vals

Când am fost la Viena am intrat într-o cafenea care emana stil m-am așezat la fereastră să privesc strada. 

Pereții exteriori ai clădirilor semănau cu cei ai colegiului Ștefan din urbea mea natală aceeași amprentă de bocanc. 

Razele soarelui se strecurau în interior împuținate din cauza reflexiei dar cu atât mai puternice. 

A început valsul sau polca de Strauss tatăl sau fiul. 

Aparent eram în rai. Cafeaua avea un gust de o gravitate istorică. 

Și atunci m-am gândit la chipul acelui țăran, la toate crimele comise în Ardeal și peste tot în numele raiului.

M-am gândit că e specific imperiilor e karma lor.

Îmi strecor călcâiele în nisipul fierbinte
Presar din palme nisip peste picioare
Peste piept
Îmi torn nisip fierbinte în nas
Am un păr abraziv.

Voi fi îngropat de tehnologie.
Aud zumzetul prafului.
Capul meu e un mușuroi.
Viața mea va fi în curând demodată.
Doar în ochi probabil nisipul nu-și va clama victoria.
Prin orbite va crește acea mult așteptată buruiană.

Tactil

Fiecărui părinte îi lipsește
Câte un dinte
Mie îmi lipsesc o droaie
Mă duc la stomatologie
Pentru ultima orgie
Merg pe stradă merg pe bandă
Am un copil și un pupil
Sunt un miriapod schiop deci infantil.

marți, 11 mai 2021

La poarta întreprinderii

În apus de soare când nu te mai doare, adică ți se rupe,
cu mâinile în buzunare. 

Cu șapca pe ochi și zâmbetul înghițit.

Ai mâncat n-ai mâncat, ai băut n-ai băut, stai în fața unei porți de întreprindere care a fost odată mare. 

Tu, ai fost odată mic. Din neputință te topești în cladiri. Din neputință totul e bine acum.
Când soarele pătrunde într-un spațiu ca de furnal carnea ta roșie e o vioară. 

La fiecare bătaie a inimii se aude un sunet.

joi, 6 mai 2021

Animalul

Războaiele se câștigă în imaginație de aceea caut cu asiduitate rezolvarea. Un avantaj. Caut să înțeleg ce ar putea fi luminos în  această situație. Chiar în acest sms. Prietenii mei din copilărie au părul alb, fața buhăită, o țigară în bot și nu mă recunosc. Au ochii neschimbați, atât.
Am înțeles din lecturi dar și din ravagiile făcute, că mintea e un animal. Unii spun că e o maimuță, alții un cal nărăvaș sau e o pasăre albastră. Ultima e cea mai rea. Nu știu cum să o caracterizez. Am vrut să spun că e o supă care dizolvă toate personajele. Am vrut să mă gândesc la ea ca la un crocodil, pentru că are a doua mușcătură ever în daN pe cm pătrat. Dar cum să domesticesc un crocodil? presimt că asta mi-ar rezolva problemele. Dimineața sunt cel mai aproape, pentru ca o iau de la capăt. Cineva mi-a spus că sunt un poet adevărat, ceea ce înseamnă că numai adevărul e tangibil cu poetul din mine. Totuși, imediat ce spun eu, audiența se încovoae de greață și mie mi se face la fel. Poate poetul e un animal și el, da, așa e, umblă prin lume ca un purcel printr-un lan.
Am impresia că nu sunt un animal, nici sălbatic, nici domestic, nici poet, nici cetățean, nici părinte, nici altele. Nimic din toate astea.
Uneori mintea e o țestoasă bătrână pe o insulă misterioasă în ocean. Acolo ea e o reflexie și atât.

miercuri, 5 mai 2021

Insula misterioasă

Am 51, nu prea am încredere în mine,
scriu poezie dar aș scrie proză, mulți mă întreabă și eu chiar, dacă asta e poezie.
Îmi spun că trebuie să fie.
Mă pricep la poezie și la construcții, doar la astea două, dar nu am prea multă cultură sunt puțin leneș, sau nu am destulă ambiție.
În orice caz ceva e în neregulă cu mine, am un fel de spaimă, o făclie, ba nu, o falcă de rechin care defilează circular pe nesfârșitul ocean din piept. Și tresar, ca Bacovia când se gândea dacă a tras puntea de la mal, sper să îmi amintesc bine.
Am ceva fantezie și cu cunoștințele mele de inginer mă gândesc să construiesc o insulă misterioasă pe care să o dau gratis cui vreau eu.
Am 51 dar nu știu ce vârstă am.
Dacă nu știu eu, nimeni nu știe.
În rest, noapte bună tuturor celor care m-au încurajat să mă gândesc la speranță. Marilor spirite în special.

Inima mică

În inima mea mai este o inimă. O inimă micuță și verde care râde de i se zguduie buricul de inima cea mare. În fapt, ea știe că despre ea este vorba în scripturi sau în romanele cavalerești, când se spune: are o inimă mare. Această inimă mică e incasabilă, deci urăște expresia: mi-a zdrobit inima. Inima mea mică strălucește și-n somn și cerul meu e ca o pajiște verde pe la munte. Dar nu e. Inima din piept ia și dă, e destul de echilibrată. Inima micuță doar dă. Ăsta e defectul ei. Și dacă te prinde un hoț cu inima deschisă(?) o fură și nici nu-l prinzi.
Stau și mă gândesc dacă toți au două inimi, pentru că am auzit iar expresia: om fără inimă. Deci au numai una. Sau cealaltă le-a fost furată? Inima mea cea mică are un cap de șarpe dar e un șarpe blând, cum e șarpele casei.
Câteodată vorbesc cu ea ca și cum aș avea în palme un glob magic.

duminică, 2 mai 2021

Omul din compartiment

Într-un compartiment de tren din creierul meu mic, pe o banchetă stătea un domn cu aer modest, cu mustață, care repeta în sinea lui: viața e o guma de mestecat? Cât se mai poate întinde și, dacă faci baloane pocnesc?
Nu e nevoie de reciclator își spunea. Avea o pălărie de fetru neagră, cu boruri largi și de fiecare dată când cineva deschidea ușa compartimentului aștepta o palmă peste obraz. Indiferent de fenomenologia situației și personajelor, el își scotea respectuos pălăria și din pălăria neagră ieșea un iepuraș roșu. Omul meu costeliv cu ten măsliniu, cu ochi mari cafenii, cu pomeții supți, mesteca imperturbabil gumă de mestecat cu mentol și baloanele uneori i se lipeau de nas.

Luminile camioanelor

Am înconjurat de două ori orașul în căutarea unui deal. Cărăbușii - năuci - se izbesc de geam. Stau singură în mașină și ascult neliniștea câinilor.
(Isteria apropiată mixată cu tânguirea de peste lacuri.)
Luminile camioanelor suprapuse miop peste cele ale orașului îmi fac bine. Am găsit un deal. Mă opresc, singurătatea îmi curge din nas ca un fir lichefiat de păr alb care se îngroapă în asfalt. Atunci când nu mă aude nimeni țipătul meu crapă oglinda. Hei oameni! Ce e cu voi? Am nevoie de o pârghie.
Dacă aș fi găsit? I-aș fi stat cu dantura în esofag. Aș fi fost un vampir dulce deghizat în balerină.

Cărăbușii se lovesc de geam - o turmă demonizată de bizoni. Dintr-un Volkswagen coboară un preot înalt, îl recunosc după patrafirul auriu. Se îndreaptă spre ușa bisericii. Merge la muncă. Întunericul e o distopie boreală. Lumina e mai valoroasă noaptea. Uneori încălzește.
Mă gândesc la curaj. La eșec. La alegeri. Insta, twitter, facebook, alcool, prostituție, jocuri, plictiseală, droguri, mașini, viruși,  delicatese, concedii, guru, reclame ș.a.m.d. 

Norul de cărăbuși s-a îndepărtat. De fiecare dată când am murit am devenit mai necruțătoare. Nimic nu m-a anihilat. Am o misiune ultrasensibilă și multe vieți. Sunt un cărăbuș de cobalt, un judoka, după proverbul ce nu te omoară de tot de face mai puternic. Eu sunt dovada.

sâmbătă, 1 mai 2021

Kusher

[  ] Stau pe bancă în parcul central și mănânc o felie de ceafă de porc
Porumbeii descriu volute în lumina încrezătoare. Porumbeii vorbesc despre Kant.
Sper să fiu transparent să nu fiu recunoscut. Să nu fiu.
[  ] La casetofonul stereo dolby negru ca smoala cântă Hora mea moldovenească.
Viorel cioplește o lingură din lemn de cireș.
Ceafa are piper o scuip.
[  ] Mă numesc Alex și stau pe o bancă. Sunt internat în acest oraș.
Cred în picioarele mele. Trebuie să fiu ce mă ucide. Lumina mă ucide. Întunericul regenerează.  Cred în zodiac. Cred în sticla de lapte.

[  ] Timpul și locul sunt inamicii identității, dar chiar și acest lucru merge direct la țintă.
Eu sunt Alex cel care se scălda la arteziana din centru. Am deșirat toate casetele audio în dormitorul meu un baldachin care miroase a proaspăt de la tencuiala udă și de la pișat.
[  ] Ținta - un monstru micuț - ca un nou născut de care mi se face milă.
Aș lua din tine un fir și te-aș scoate din labirint ca dintr-un ceas mecanic cu rubine.
Moldovencele sunt de două feluri și nu-mi plac. Au prea puțină finețe.
[  ] Porumbeii mănâncă kusher ocolesc carnea de porc.

vineri, 30 aprilie 2021

Ionel

În dimineața asta Ionel se opri. Era o dimineață de primăvară, în vinerea păguboasă, cum spun creștinii, (câțiva bătrâni din bloc preferă să ducă o moștenire mai departe, precum un cec).
Frunzulițe de un verde lăptos ieșeau din ramurile fragile ale copacilor din fața balconului. Un fluture monarh se așeză pe mâna lui dreaptă, poate acesta a fost motivul pentru care s-a oprit. Mai devreme plouase puțin, acum ieșise soarele și în aer plutea o prospețime.
Nimeni nu a sesizat nefirescul situației, dar aceasta s-ar putea explica și prin faptul că era un cartier depopulat. Ionel nu mai avea pe nimeni din generația sa care să-l fi cunoscut la o altă vârstă. Tot felul de gânduri îi zburau prin cap ca o ventuză care îl trăgea în viitor.
Din interiorul apartamentului mama lui îl privea cu o intensitate aparte, ca și cum amândoi mergeau de mână să vorbească cu o persoană care prin tăcerea ei putea să vindece ceva ce nici ei nu știau.

miercuri, 28 aprilie 2021

Orașul

Mă plimb prin oraș pe urma sufletului. Dar orașul este un melc?
Pentru mine oamenii, animalele, zidurile sunt tot aia.
Copiii doar sunt puțin altfel, par niște ciclopi cu un singur ochi.
Unii posedă un zâmbet legat - ca un balon - de inimă.
Orașul e o caracatiță cu mâini și picioare, (?) totuși o persoană, emotivă și împrăștiată.
Noaptea orașul priveste la noi și toate ferestrele zboară. Dau din aripi. E tot așa cum ora diferă, dar momentul nu.
Pentru oraș, fericirea are formă de munte.
Pentru mine, e un firicel de apă.

luni, 26 aprilie 2021

Transparent

Pielea mea e puțină - o desfășor și abia pot dormi pe ea.
Am cumpărat o soluție care scoate verzeala din materialele umede și o perie de paie cum erau odată - naturală - ca și pielea mea. Mă frec  în special dimineața.
Oamenii pe stradă par preocupați de propria lor piele sau de propriul vis.
Nici pielea lor nu e prea multă. Unora nu le ajunge, poate de asta nu dorm.
Astăzi am întâlnit câțiva oameni care mi-au adresat cuvinte. Cuvintele lor au trecut prin fața ochilor mei.
Unul avea pielea cutată de la pernă, altul avea părul puțin ciufulit.
Dimineață a nins, seara a fost cald.
Niciunul nu s-a interesat de mine. Am ajuns acasă m-am dezbrăcat de haine, de piele și m-am  gandit să îmi cumpăr un pește transparent.

Visul meu

Înot în propriul meu vis ca într-un balon de săpun.
Sunt un bolnav în pijamale care se plimbă prin față la mall.
Dar nu contează ce sunt. Nu contează că iau pumni în față. Am nimerit într-o cameră cu pești eviscerați, o cameră cu tavan de plastic. Oameni cu suflet de celofan foșnesc precum un hard disk. Precis și probabil estetic.
Astăzi am învățat despre nașterea din nou. Voi începe din nou începutul? Începutul e un botez, dar ce e un botez?
Apă și foc.
Interior și exterior. Gratii.
Mă plimb prin față la mall în chiloți tip boxeri, în carouri. În curând se dă startul la oferte. Polițiștii ne vor scoate intestinele și stomacul va fi analizat ca o probă criminalistică.
Focul arde încet, se combină cu apa.
În visul meu e o fâșie de carne care toarce ca un motan. Toate visurile pătrund în mine ca umezeala într-un nor alb umflat și piramidal.

sâmbătă, 24 aprilie 2021

Focul

Aș vrea să folosesc focul drept călăuză, el mă ține cald.
Aș vrea să îl pot dirija în asemenea fel încât să descrie o canțonetă undeva în vecinătate și să deschidă vechile ferestre mult umbrite. 
Să ard o roată mare în piața centrală.
Să mă pot dezice de iubire.
Aș vrea ca focul să fie lumina mea, arma mea,
să distrug cu el neputința, boala, rigiditatea, viața pierdută, arterele, greșelile și bătrânețea.
Liniștea totdeauna e un nou început.
Aș vrea să fiu prezent când totul se va termina.
Aș vrea să îmi dau foc, să incendiez cubul adevărat, să mă ung cu cenușă, îmbrăcat cu un sac de cânepă. 
Să îmi zgâriu pieptul cum aș strânge în pumni nisip.

joi, 22 aprilie 2021

Nebunul

În oraș sunt vreo trei sau patru duși cu sorcova. Dar cuminți, nu fac scandal. Doar unul își învârte haotic ochii în cap și scutură mâna stângă. Altul, iese pe balcon în fiecare zi, îl știu de 18 ani și se balansează de la stânga la dreapta.  Ei mă salută ca pe unul de-al lor. Mă simt ca regele pescar. Unul a ridicat militărește brațul de la distanță. Nu știu cum îi cheamă. Sunt ca niște fantome, sunt dovada că lumea nu există.
După ce ies din câmpul vizual rămân cu impresia că mă urmărește ceva imaterial. Nu știu ce cred alții despre ei. Nu știu ce cred ei. Poate există o comunitate a celor defecți și liberi.

miercuri, 21 aprilie 2021

Camera de Comerț

A intrat un om cu aspect învechit și din cauza vârstei - să fi avut vreo 70 de ani - cu o pălărie demodată de fetru cu boruri largi și o pereche de pantofi uzați de asemenea largi. Mergea târșâind picioarele și s-a așezat pe un scaun, în spatele unui ecran transparent. Poziția spatelui și atitudinea lui era ca și cum ar fi avut un pitbull încleștat în ceafă. Când a apăsat soneria am văzut oroarea mâinilor lui. A venit un june, s-a oprit în spatele ecranului la vreo doi pași și i-a transmis că-l ascultă. Și-atunci a început povestea. Eu eram marcat de mâinile lui deosebit de resemnate. Aveau umflături imense și vinete. Poate era gută. Din când în când aproape scâncea: vreau să închid firma, îmi vine factură de la salubrizare de 500 lei pe lună. Tânărul asculta si el cu aer perplex, cu mintea expandată precum mâinile omului. Firma nu funcționează de doi ani, puteți verifica. Vom verifica. Dar aveți cazier fiscal. Nu ați plătit tot la ANAF nu putem face nimic. Trebuie să plătiți tot. Oricum, procedura de închidere durează în jur de doi ani. Pitbulul se învinețea, ochii i se înroșeau și omul scapă actele pe jos. Acum am devenit atent și la picioarele lui care aveau monturi uriașe și pantofii largi erau un fel de bandaj. Încercă să se aplece să ridice hârtiile. M-am mișcat de pe locul meu am adunat de pe jos vreo 10 pagini și le-am pus în dosarul cartonat. L-am privit în ochi dar nu am putut să zâmbesc. Avea un hău care înghițea tot. Chiar și o clădire. Cu sau fără pitbull ar fi fost la fel. M-am gândit la el. Cum era în el când se odihnea? Nu era disperat. Era terminat.

vineri, 16 aprilie 2021

The cooker

Melcii mei de Chelsea sunt fragezi la interior și au aspect plăcut, am văzut sclipirea din ochii chef-ului când a gustat.

Am ajuns repede la nivelul ăsta pentru că pun pasiune.
Nu e ambiție, pur și simplu așa m-am construit.

Sunt plin de creativitate.
În curând voi domina lumea, s-a exprimat ușor malițios chef-ul. Ha Ha.
Va fi o lume moderat dulce.

Să vină felcerul

Omul e cariat și putred, chiar dacă se întinde în pat și așteaptă felcerul.

Cum poate un om
să se ofere pe sine? Ei bine, minte.
Îți dă un ochi de sticlă potrivit
pentru un tip de miopie,
un buchet de narcise,
sau un cuvânt special care
iese din peștera pieptului
ca o femeie ce intră pe
o stradă umbrită.

Și Tu, care ai fost legat,
cu creierul treaz, pe cruce, ai încercat să unești ceva cu altceva?
(ai reușit să  iubești în timp
ce-ți mușcai pumnul)?

Cine a biciut caii desenați 
pe brațele Tale?
Atunci când Te-ai rupt
înaintea spectatorilor de ce a fost
întuneric, cutremur și s-a sfâșiat catapteasma?

A fost semnul succesului? S-a combinat uleiul cu apa?
În fiecare zi mă gândesc la reducerea speranței de viață. Jonglez. În fiecare zi mă gândesc la Tine ca la un ou roșu.
Serios.
Mă gândesc că dacă se mai trage mult de inima mea o să crape si va apărea un ou roșu. Și încă n-am oferit nimic, nimănui.




joi, 15 aprilie 2021

Boxerul

Ea cânta la operă și operetă era soprană alto, când vocea ei urca spre tavan mi se încleștau dinții, mi se umfla vena.
Tata mi-a spus ce vrei să te faci? Ai de ales: profesor sau inginer?
Atunci am încleștat prima oară dinții,  i-am zis răspicat: campion mondial la box!
Un an am lucrat la abatorul din Costești, eram toreador. Înfingeam tepușele cu o precizie microscopică - dacă mă făceam doctor - dar tata a murit repede.
Mă plimbam pe stradă și mi se umfla vena până la urmă am mers la construcții.
Acolo am învățat cum se scurg zilele. Am băut alcool de 97 și am văzut dealurile cum pleacă.
Nicoleta are o fustă verde, evazată, cu dungi verticale și râde în poza la care mă uit pe telefon.
Pot să mișc lucrurile cu chiul meu dar mi umflă iar vena.
Atunci când ea nu cântă are o voce vrăjită, de multe ori nu înțelegeam nimic. Îmi plăcea să o privesc cum vorbește. Îmi încărca bateriile.
Mai am un meci ca să ajung campion mondial. Cu antrenorul Delta Force.  Am ficatu' șnitel. Am șase elevi. Trei în București, trei la Oradea. Stau pe malul lacului și mă gândesc la ea.
Lumea ei nu era lumea mea.
Poate am speriat-o, poate entuziasmul meu e o șenilă, așa ar fi spus Dan.
Beau o bere, lacul e mai frumos pe întuneric.

Lullaby

Sunt lucruri mai rele
decât boala
și pierderea libertății,
chiar mai rele
decât cele două
la un loc.

Dar asta
e doar
pentru cei norocoși.
Restul
sunt veseli
ca o haină
îmbrăcată pe dos.